Arma condeiului

160

Sunt puține publicații care, în România de astăzi, se pot lăuda cu longevitatea „Observatorului militar”: 160 de ani de la apariția primului număr, la 23 iulie 1859, și 75 de ani de apariție neîntreruptă, sub egida Ministerului de Război/Forțelor Armate/Apărării Naționale.

Doar „Telegraful român”, ziarul creat de mitropolitul Andrei Șaguna, în 1853, la Sibiu, se poate făli cu apariția sa neîntreruptă de la jumătatea veacului al XIX-lea până astăzi.

Ceea ce individualizează „Observatorul militar” în peisajul românesc marcat de profunde prefaceri politice, economice, sociale și militare din miraculosul an 1859, inauguralul României moderne, este determinarea a doi ofițeri în rezervă la data apariției primului număr al hebdomadarului, colonelul Ion Voinescu și locotenentul Grigore Lipoianu, de a coopera, în pofida gradelor militare atât de îndepărtate în ierarhia militară, pentru a tipări, pe banii lor, un produs publicistic menit să-i țină la curent pe ofițeri mai cu seamă (căci soldații erau în majoritatea lor analfabeți) cu ceea ce se petrecea în fenomenul militar european.  Și o spun deschis în Prospectul inaugural al „Observatorului militar”.

Este o epocă a deschiderilor, a întemeierii, a inovării, a adaptării și racordării continue la valorile occidentale, sub puternica înrâurire a generației pașoptiste căreia îi datorăm statul român modern.

Presa militară a urmat, în bună măsură, avatarurile unei istorii zbuciumate, mai cu seamă în secolul al XX-lea, care a așezat țara, liderii, armata și populația în fața unor decizii cruciale.

Și deși i se cântă prohodul, de ceva vreme, presei scrise, eu o văd continuându-și menirea.

Am crezut mereu în forța cuvântului scris, în capacitatea lui de a influența decizii pentru binele colectiv și am crezut întotdeauna că îndemnul caragialean – „Cinste și gramatică!” (eu i-am adăugat și ceva curiozitate) – trebuie să ne inspire pe toți aceia care ținem un condei în mână, definindu-ne pe noi înșine ca jurnaliști, guvernându-ne carierele și dirijându-ne pașii, corect, într-o profesie admirabilă, aleasă tocmai pentru a putea fi vocile Cetății.

O să fiu, de aceea, cinstit cu voi, spunându-vă că nu am reușit întotdeauna.

Cum cu tristețe amintește Cronicarul, omul e „supt vremi” și nu am izbutit să scap de această povară a trecerii sinuoase prin frământata istorie post-decembristă. Nu sunt singurul, desigur.

Despre epoci diverse, dar condiționări similare vorbesc, în numărul special al revistei „Viața militară”, proaspăt tipărit, mulți din aceia care mi-au fost mentori, care au crezut în onestitatea mea și au intuit în mine, mai bine decât o voi fi putut face eu însumi, priceperea jurnalistului care am devenit după aceea de a așeza cuvintele potrivite pe o foaie albă.

Se spune că memoria e recunoștința inimii. Le sunt recunoscător coloneilor Dumitru Roman și Vasile Stan, dar și generalului de brigadă Gheorghe Văduva.

Cred, de aceea, în jurnaliștii militari care își ascut condeiul astăzi, pregătindu-se pentru provocările de mâine, și sper să aibă parte de experiențele formatoare de care vom fi beneficiat și noi, cândva.

Aș vrea să le pot spune, atunci când voi trece în rezervă, întocmai cum, surprinzându-și colegii, colonelul Vasile Stan spunea, la trecerea sa în rezervă, acum mai bine de douăzeci de ani: „Pentru Florin Șperlea semnez un cec în alb”. Onorantă și grea povară ați pus pe umerii mei, atunci, domnule colonel!

Mă întristează faptul că de zece ani niciun jurnalist militar nu a participat la misiuni în teatrele de operații unde se află armata română, așa cum ne-am aflat noi, altădată, în formula combat camera (redactor, cameraman, fotoreporter), pe durate diferite.

Recent, grație generalului-locotenent Cătălin Zisu, există o funcție de jurnalist miliar atașată ENS. E un bun început!

Îmi doresc pentru mai tinerii mei colegi, să fie prezenți, alături de militarii armatei române, oriunde s-ar afla, din Cincu, Bordușani, Capu Midia și până în Afganistan, Kosovo sau Mali, în formula completă combat camera, pentru a putea rosti, împreună cu ei, Misiune îndeplinită!

Am crezut și cred în continuare în rolul fundamental al presei militare pentru prezervarea sănătății morale și ideatice a organismului militar, dar nu putem face pașii doriți decât împreună cu voi, cititorii noștri, aceia pentru care și despre care scriem. Celor care le pasă de felul în care se transformă, sub ochii lor, armata, iubind-o necondiționat, și la a cărei modernizare visează, contribuind, fiecare, cu priceperea și perfomanțele lui.

Sunt zeci de mii de anonimi care robotesc în fiecare zi, pe eforturile lor clădindu-se prezentul, înmugurind viitorul, având aceeași prețuire autentică pentru trecutul motivant, inspirator. Învățând din greșeli și mergând mai departe.

Pe ei, anonimii admirabili, încercăm să-i așezăm în prim-plan, cu reușitele și îndoielile lor, fiindcă mulți ne pot fi modele de succes. Știu cum să construiască, în cele mai dificile condiții, aducându-i alături, înțelept, pe alții ca ei. Să avem grijă ca speranțele lor să nu fie deșarte!

160 de ani de presă militară românească înseamnă, înainte de toate, o obligație morală și profesională apăsătoare pentru noi, jurnaliștii de astăzi, care trebuie să facem față unei schimbări majore în paradigma comunicațională, prin dezvoltarea rapidă și covârșitoare a mijloacelor tehnice de care dispunem pentru a ne împlini menirea.

Este mult loc de informație, ajunsă facil la receptor, dar și mult loc pentru minciună, dezinformare și fake news. Și noi, și cititorii noștri avem obligația de a răspunde creator și critic, deopotrivă, multiplelor provocări pe care era informațională, căreia îi suntem contemporani, ni le pune insistent în față. Și e un drum dificil pe care va trebui să-l
parcurgem împreună. Ca și până acum.

Și mai cred în puterea noastră miraculoasă, dovedită istoric, de a renaște continuu, de a contribui, împreună, la schimbarea organismului militar. Construind o casă a noastră așa cum ne-o dorim, capabilă să se adapteze permanent la schimbările de paradigmă. Acesta e sensul pus la temelia edificiului publicistic, în 1859, de întemeietorii Voinescu și Lipoianu.

Onorându-ne începuturile, avem șansa de a ne construi corect viitorul.

La mulți ani, „Observatorul militar”, la mulți ani, camarazi!

Despre autor

Florin Șperlea

Colonelul Florin Şperlea a absolvit Institutul Militar de Infanterie, Grăniceri şi Chimie „Nicolae Bălcescu” (Sibiu, 1992), Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti (1996) şi a obţinut titlul de doctor în istorie al aceleiaşi universităţi, în 2003, cu o teză despre sovietizarea armatei române. A publicat mai multe volume de autor şi în colaborare, dar şi ediţii de documente.
Este redactor-şef al săptămânalului MApN „Observatorul militar” şi membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. Realizează emisiunea „Prietenii muzei Clio” la postul de radio „Vocea Armatei”.

Lasă un comentariu