Arma condeiului

1907, un „bilanţ” controversat

Armata a acţionat disciplinat şi unitar în reprimarea răscoalei din 1907, soldaţii-țărani fiind, în ansamblu, foarte buni executanţi ai ordinelor primite, rezultând, potrivit cifrelor care au circulat în epocă şi socotite, de unii, încă valabile, aproximativ 11.000 de morţi.

Dar este aceasta, oare, cifra reală a celor ucişi atunci?

Armata și-a avut pierderile sale, dar, în raport cu cifrele vehiculate în rândurile țărănimii, bilanțul instituției militare este modest. Numărul morţilor s-a ridicat la 10 oameni (un ofiţer, locotenentul I. Niţulescu, ucis la Stăneşti, doi sergenţi şi şapte soldaţi), alţi patru fiind răniţi (un ofiţer, căpitanul Grigore Mareş, rănit tot la Stăneşti, doi sergenţi şi un soldat). 75 de soldaţi din Regimentul 5 Dorobanţi Vlaşca au compărut în faţa instanţelor militare, 61 fiind condamnaţi la muncă silnică pe viaţă iar 14 la cinci ani de închisoare pentru revoltă.

De-a lungul timpului, în special cu prilejul zilei sale de naştere, Carol I a aprobat unele reduceri ale pedepselor sau chiar graţieri pentru cei care fuseseră condamnaţi în cazul incidentelor petrecute la Stăneşti. În ianuarie 1912, într-un referat al directorului superior al Infanteriei şi Personalului se arăta că mai erau 57 de condamnaţi la muncă silnică în cazul Stăneşti şi se solicita graţierea lor cu ocazia Anului Nou.

Au fost şi ofiţeri care au intrat în vizorul justiţiei pentru neexecutare de ordin. Maiorii Eleodor Drăgulescu şi Gh. Gheorghiceanu, ambii din Regimentul 9 Dorobanţi, au fost condamnaţi de Consiliul de Război al Corpului 3
Armată, primul la 20 de zile, iar al doilea la două luni de închisoare, întrucât fiind însărcinaţi cu menţinerea ordinei şi reprimarea devastatorilor din oraşul Râmnic, nu s-au supus ordinelor date de judele de instrucţie şi procurorul local de a trage în răsculaţi cu cartuşe de război, cerând pentru executare ordin scris. Ei au fost socotiţi culpabili pentru faptul de refuz de serviciu legalmente datorit. Niciuna dintre instanţe nu a judecat cazuri de încălcare a prevederilor Legii stării de asediu sau a prevederilor Regulamentului serviciului în garnizoană.

Începând din 1907, când mai multe ziare şi unii publicişti influenţi au început să vehiculeze cifra de 11.000 de morţi în rândurile ţărănimii, rareori numărul celor ucişi prin intervenţia armatei a mai fost contestat, chiar dacă nu există nicio dovadă care să susţină că s-ar fi înregistrat asemenea pierderi. Consacrarea „cifrei” nu a asigurat-o, aşa  cum s-ar putea crede, regimul comunist, ci chiar primul volum din Enciclopedia României, apărut sub înaltul patronaj al regelui Carol al II-lea, în 1938, care confirmă numărul victimelor, plasate însă sub comandamentul necesităţii politice şi naţionale.

Măsurile militare luate de generalul Averescu – se arată în Enciclopedie – zdrobesc în câteva zile răscoala, dar represiunea devine de o ferocitate inutilă. Unsprezece mii de ţărani sunt măcelăriţi fără milă. Bineînţeles, «ordinea» e restabilită. Din punct de vedere politic şi naţional, înăbuşirea răscoalelor era însă o necesitate.

Când are loc, în aprilie 1962, sesiunea extraordinară a Marii Adunări Naţionale care marca încheierea colectivizării agriculturii, Tudor Arghezi, în discursul său, jonglează cu aceeaşi cifră fantasmagorică, găsind o seamă de analogii: Potrivire de număr: în 1907 au fost împuşcaţi unsprezece mii de răsculaţi. Azi aţi venit din toată ţara unsprezece mii de socialişti. Dacă i-am căuta la piept am afla, poate, la bătrânii dumneavoastră, dedesubtul decoraţiilor Republicii biruitoare, semnul gloanţelor regale, de acum cincizeci şi cinci de ani… Întocmai ca Arghezi, Geo Bogza, cu acelaşi prilej, vorbeşte de 11.000 de morţi.

Cifrele represiunii din 1907 s-au înstăpânit şi în instrumentele de lucru occidentale. Una dintre cele mai bune lucrări privind pierderile înregistrate în timpul diferitelor conflicte, din secolul al XVI-lea până astăzi (Warfare and Armed Conflicts. A Statistical Reference to Casualty and other Figures, 1500 – 2000, ed. a 2-a, 2002), realizată de Michael Clodfelter, aminteşte aceeaşi cifră – 11.000 de morţi – cei mai mulţi fiind ţărani ucişi în timpul rebeliunii, se arată în volum.

Datele de care a dispus în epocă prim-ministrul D.A. Sturdza indicau însă cu totul alte rezultate ale represiunii pentru perioada 28 martie – 5 aprilie 1907: 421 de morţi, aproximativ 112 răniţi şi 1.751 de reţinuţi. În Parlament s-au vehiculat şi alte cifre, de la câteva sute la câteva mii. Însuşi generalul Alexandru Averescu, întemeindu-se pe o cercetare a şefului biroului de statistică, Zamfir Arbore, basarabean şi el, arăta că numărul morţilor s-ar fi situat la circa 2.000 – 2.500.

Cum a ajuns însă Zamfir Arbore la o asemenea cifră? El a comparat tabelele cu cei decedaţi în anii 1901-1907 şi a constatat că în ultimul an, anul răscoalei, s-a înregistrat un plus de aproximativ 2.000 – 2.500 de morţi. Este foarte posibil ca această cifră, propusă de Zamfir Arbore şi generalul Alexandru Averescu, să fie mult mai apropiată de realitate, după cum este limpede că cifra consacrată – 11.000 de morţi – este vădit supradimensionată.

Însă numărul exact al victimelor răscoalei din 1907 probabil că nu îl vom şti niciodată!

Despre autor

Florin Șperlea

Colonelul Florin Şperlea a absolvit Institutul Militar de Infanterie, Grăniceri şi Chimie „Nicolae Bălcescu” (Sibiu, 1992), Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti (1996) şi a obţinut titlul de doctor în istorie al aceleiaşi universităţi, în 2003, cu o teză despre sovietizarea armatei române. A publicat mai multe volume de autor şi în colaborare, dar şi ediţii de documente.
Este redactor-şef al săptămânalului MApN „Observatorul militar” şi membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. Realizează emisiunea „Prietenii muzei Clio” la postul de radio „Vocea Armatei”.

Lasă un comentariu