Arma condeiului

23 august bis

Le-a dat rușilor gândul bun și, după ce au negat multă vreme existența protocolului adițional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, încheiat la 23 august 1939 (tot la fel vor fi negat și șervețelul infam din octombrie 1944, care stabilea sfere de influență în estul și sud-estul Europei!), au publicat textul acestuia, sărbătorind, cum știu ei mai bine, prin grozăveala cu fapte condamnabile și unanim condamnate de posteritate, împlinirea a 80 de ani de la momentul semnării, la Moscova, a înțelegerii dintre miniștrii de externe ai celor două dictaturi care au împrumutat propriile nume, fără voia lor, întru eternizare, unui document rușinos.

Pare confortabil să strigi „E adevărat!”, după ce documentul va fi fost deja bine cunoscut de opinia publică mondială, de istorici și specialiști în relații internaționale, socotind că te exonerezi în acest fel de responsabilitatea care îți revine, recunoscând, în sfârșit, o înțelegere abjectă care avea să reconfigureze Europa de Est pentru mai bine de jumătate de secol.

Acel 23 august rămâne încă o dată sinistră a secolului al XX-lea, mai cu seamă că efectele sale sunt încă în vigoare în ceea ce privește Basarabia și nordul Bucovinei, complicând geopolitica acestui spațiu frământat de vicisitudinile istoriei.

Actul în sine rămâne controversat, dar publicarea lui le reamintește rușilor, în primul rând, victime ale unei istoriografii comuniste/sovietice, pentru care Al Doilea Război Mondial începe abia la 22 iunie 1941, că acel Mare Război pentru Apărarea Patriei – cum numesc și astăzi confruntarea dintre Germania nazistă și URSS – a început, de fapt, printr-o mână întinsă de totalitarismul comunist celui nazist, în 1939, cooperând cu succes la mutilarea altor nații.

Nu trag nădejde că îi va apăsa vreun subit proces de conștiință, mai ales că Stalin începe să fie privit cu multă îngăduință în Federația Rusă, ca lider carismatic, responsabil și inteligent, uitându-se milioanele de victime (ruși mai ales!) al căror sânge continuă să apese, dramatic, peste o posteritate discutabilă.

Celălalt 23 august – 1944 de această dată –, de care ne despart 75 de ani, are din nou legătură cu URSS, dar amintește, în nesfârșitele controverse pe care încă le iscă, o neputință de a dialoga decent și lămuritor despre un act politico-militar care a însemnat, în diletantismul făuritorilor săi, peste 150.000 de militari români prizonieri de război, transferați de Armata Roșie în Siberia.

Puțini s-au mai întors acasă, eliberați în anii ’50 ai secolului trecut, părăsind lagărele sovietice pentru a veni, cum spunea un supraviețuitor, Gheorghe Netejoru, într-o altă închisoare, cum devenise România comunistă sub cizma rusească.

Regele și mareșalul Ion Antonescu s-au dovedit incapabili să gestioneze situația complicată în care ajunsese România, în august 1944, punând mai presus de țară orgoliile meschine și disputele minore care îi separau, neputincioși în a găsi calea de comunicare pentru salvarea a ceea ce mai putea fi salvat din România invadată pe jumătate de Armata Roșie.

23 august 1944 este o lecție, încă neînvățată așa cum se cuvine, despre un act politico-militar necesar – măcar asupra acestui aspect există o convergență de opinii! – dar săvârșit în pripă, nechibzuit, pe fondul neînțelegerii endemice între Palate (Victoria și Regal), care pare să guverneze, bântuindu-ne, istoria noastră contemporană.

Despre autor

Florin Șperlea

Colonelul Florin Şperlea a absolvit Institutul Militar de Infanterie, Grăniceri şi Chimie „Nicolae Bălcescu” (Sibiu, 1992), Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti (1996) şi a obţinut titlul de doctor în istorie al aceleiaşi universităţi, în 2003, cu o teză despre sovietizarea armatei române. A publicat mai multe volume de autor şi în colaborare, dar şi ediţii de documente.
Este redactor-şef al săptămânalului MApN „Observatorul militar” şi membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. Realizează emisiunea „Prietenii muzei Clio” la postul de radio „Vocea Armatei”.

Lasă un comentariu