Portret

40 de ani, șase luni și douăzeci și opt de zile

Ești tânăr, îți alegi o meserie pe care o practici și care ți se potrivește. Vii la locul de muncă, zi după zi, se scurg ani, zeci de ani, cunoști oameni, aduni experiență, te dezvolți, înveți mereu lucruri noi. Faci parte dintr-un colectiv, împarți cu colegii momente frumoase, perioade aglomerate, schimbări de tot soiul. Și vine o zi când trebuie să-ți iei rămas-bun.

40 de ani, șase luni și douăzeci și opt de zile a muncit Vasilica Simion, iar acum a venit momentul în care se desparte de meseria pe care a iubit-o.

Am lucrat la Centrul 13 Comunicații al Statului Major al Forțelor Terestre din 1995, pe funcția de contabil, iar de un an sunt economist.

Bazele meseriei de contabil le-a pus înainte să vină în mediul militar, însă aici a fost nevoită să învețe tot ceea ce ține de evidența contabilă într-o unitate militară de transmisiuni. Nu i-a fost greu, pentru că l-a avut alături pe soțul ei, militar carieră și ofițer de arma transmisiuni.

În aproape un sfert de secol, a prins multe schimbări în această unitate și a lucrat cu mulți comandanți.

Au venit din urmă tineri, pe care am avut ocazia să-i instruiesc, să le arat din tainele meseriei. Cei mai mulți au cunoștințe din școală, sunt pregătiți în teorie dar, practic, mai au multe de învățat. Am încercat să le arat exact cum se lucrează într-o unitate militară, sunt multe documente specifice și reguli de care trebuie să ții cont.

Nu i s-a ivit niciodată oportunitatea de a deveni militar, cu toate că trăia printre ei și știa ce presupune cariera militară.

Soțul meu pleca des în aplicații, uneori săptămâni la rând, așa că am hotărât ca eu să fiu cea care rămâne lângă copii.

Lucrând într-o unitate mare, există mereu un rulaj foarte mare de documente. Vasilica povestește că, de-a lungul anilor, s-a schimbat mult stilul de lucru, tipul documentelor.

Am trecut de la contabilitatea pe registre, la cea pe valori și, ulterior, a trebuit să trecem totul pe calculator. A fost destul de greu, după atâția ani de contabilitate cu pixul în mână, dar am urmat cursuri de formare. Urmează alte schimbări majore – trecerea la codurile NATO, spune ea, pe care însă nu le va mai prinde până la final.

31 iulie a fost ultima zi de muncă, este un moment pe care l-a așteptat în ultima perioadă, fiindcă vrea să se ocupe mai mult de familie și de sănătate.

Comandantul mi-a zis, în glumă, că plec și îi las cu greul. Eu, fiind cea mai veche din unitate, știu să descâlcesc orice problemă apare. Cu toate astea, le-am spus colegilor că oricând pot să trec să le mai dau o mână de ajutor.

Am rugat-o să privească un moment în urmă și să-mi spună, din perspectiva ei, cum trebuie să fie omul care lucrează în permanență cu cifrele.

Un contabil trebuie să fie foarte vigilent și atent, dar mai ales organizat. Totul trebuie să fie cronologic, chiar când apar situații urgente, cum sunt pregătirile pentru misiuni în teatrele de operații. Mi-a plăcut mereu meseria mea, altfel n-aș fi rezistat atâția ani.

Și poate  nici n-ar fi avut puterea ca, la 45 de ani, să urmeze cursurile unei facultăți, cu nopți nedormite și emoțiile din sesiune.

A fost o perioadă foarte grea, cu doi copii care erau încă mici la vremea aceea. Eu terminasem liceul economic și recunosc că mi-a părut rău că nu am făcut facultatea la timp, însă mereu mi-am zis că niciodată nu e prea târziu.

După trei ani, Vasilica Simion era absolventa facultății de finanțe-bănci, un vis din tinerețe devenit realitate.

Soțul meu m-a sprijinit mult. După ce terminam treburile gospodărești, mai ales în sesiune, erau nopți în care nu mai dormeam, învățam pentru examene, iar ziua mă duceam la serviciu. Cu toate că a fost o perioadă aglomerată, mi-a plăcut mult. Simțeam că întineresc. Trei ani de zile am învățat din nou să învăț, să fac lucruri pentru mine. De mare ajutor mi-a fost și experiența profesională în domeniu.

Cei doi copii și-au ales drumul în viață, însă niciunul nu și-a urmat tatăl în carieră.

Fiul meu a ales să plece să lucreze în Marea Britanie de câțiva ani și mergem să îl vizităm cât putem de des. Este mulțumit cu viața lui, însă își dorește ca, la un moment dat, să se întoarcă acasă. Fiica mea a rămas să lucreze în România, și-a construit o carieră frumoasă în domeniul IT.

Nu are încă nepoți și acum, că a ajuns în acest punct al vieții, este tot ceea ce își dorește mai mult.

Cu toate că știu că urmează o schimbare mare, sunt pregătită pentru această nouă etapă. Cel mai greu îmi va fi să mă despart de colegi.

În timp ce stăm de vorbă, răsfoim împreună frânturi din viața ei, imortalizate în fotografii din toate momentele importante.

Uite, aici eram mireasă!, spune Vasilica puțin emoționată la vederea tinerei lipsite parcă de griji care ne privește din fotografie. Îmi trece prin față viața unui om, și multe din imagini surprind momente cu oameni dragi ei – colegii din unitatea militară în care a lucrat 24 de ani.

Colectivul a fost unul minunat, ne-am înțeles mereu foarte bine și ne-am susținut indiferent de situație. Mereu m-au tratat cu mult respect, avem multe amintiri împreună pentru că, dincolo de acest loc de muncă, în timp am legat adevărate prietenii.

Poate din cauza felului meu foarte protector și al faptului ca sunt cea mai veche de aici, colegii mai tineri mă mai alintau uneori spunându-mi mami. Încă nu conștientizez că urmează să se încheie o etapă importantă din viața mea.

Fetele ei, așa cum îi place să le numească pe cele două colege de birou, i-au dăruit, în semn de rămas-bun, o bijutierie în forma infinitului. A fost o surpriză, un simbol prin care să-și amintească mereu că prietenii adevărați rămân pentru totdeauna, indiferent pe ce drumuri te poartă viața. Ea, în schimb, și-a propus să le fie în continuare alături cu un sfat sau o vorbă bună și, atât cât va putea, să nu lipsească la niciun moment de sărbătoare pe care unitatea militară îl va celebra.

Octombrie 2018, la împlinirea a 70 de ani ai Centrul 13 Comunicații al Statului Major al Forțelor Terestre, a primit Emblema de merit în serviciul Armatei României, clasa a III-a. Am fost mândră să o primesc, am simțit că am fost apreciată pentru toată munca depusă.

Despre autor

Andreea Motoc

Lasă un comentariu