De-a lungul istoriei sale de 40 de ani, Republica Islamică Iran s-a opus prezenței Statelor Unite în regiune și sprijinului acordat Israelului de Washington. Concomitent cu procesul de consolidarare a elementelor de descurajare a eventualelor atacuri, Teheranul a depus eforturi intense să devină puterea militară dominantă în turbulentul Orient Mijlociu.

În preambulul constituției iraniene se specifică: în organizarea și înzestrarea forțelor de apărare ale țării, trebuie să se țină cont de credință și ideologie. Prin urmare, Armata Republicii Islamice Iran (Artesh) și Corpul Gardienilor Revoluției (CGR) vor fi formate în conformitate cu obiectivele de mai sus și vor fi responsabile nu numai cu protejarea frontierelor, ci și cu misiunea ideologică, adică Jihadul, în numele lui Allah.

Potrivit Institutului Internațional pentru Studii Strategice, Iranul are aproximativ 500.000 de militari activi, dintre care 350.000 în armată  și 150.000 în Corpul Gardienilor Revoluției. Însă, o sursă mult mai credibilă, Agenția de Informații a Apărării din SUA (DIA – Defense Intelligence Agency), precizează în raportul pentru anul 2019 privind forțele militare ale Iranului că este vorba despre peste 600.000 de militari activi, la care se adaugă cei din rândul Forțelor de Aplicare a Legii. Pe scurt, principalele structuri de apărare iraniene sunt Artesh (forțele terestre – 350.000, forțele navale – 18.000, forțele aeriene – 37.000, forțele antiaeriene – 15.000), Corpul Gardienilor Revoluției (forțele terestre – 150.000, forțele navale – 20.000, forțele aerospațiale – 15.000, Forța Quds – 5.000 și rezerviștii parțial Basij – 450.000) și Forțele de Aplicare a Legii (200-300.000).

În caz de război, Teheranul, pe lângă Basij, poate mobiliza încă aproximativ un milion de rezerviști. Potrivit raportului DIA, echipamentul militar este de  proveniență occidentală (învechit), chineză, sovietică și rusească, precum și de fabricație proprie. Principalul atuu al forțelor iraniene îl constituie inventarul important de rachete balistice, capabilitățile navale litorale și tacticile neconvenționale. De asemenea, cea mai mare vulnerabilitate o constituie structura militară duală, dar și lipsa accesului la tehnologia și armele moderne.

După revoluția islamică, a existat o tensiune considerabilă între CGR (Corpul Gardienilor Revoluției) și Artesh. Armata suferea de pe urma epurărilor la nivelul conducerii și era privită cu neîncredere de noul regim. Cu toate acestea, până la urmă, Artesh și-a demonstrat valoarea și loialitatea față de regim. Deși, în prezent, ambele structuri militare au roluri esențiale în securitatea Iranului și se coordonează în mod regulat, există o anumită rivalitate, care rezultă din accesul lor inegal la resurse, niveluri variate de influență și suprapuneri inerente în misiuni și responsabilități. De altfel, potrivit datelor oficiale iraniene privind cheltuielile destinate apărării în 2019, CGR  a primit 29%, Forțele de Aplicare a Legii 17%, iar Artesh doar 12%. Se mai adaugă 4% pentru Ministerul apărării și logisticii forțelor armate, 4% la și altele și 34% pentru pensii.

Pentru consolidarea forțelor armate convenționale, Iranul depinde de o varietate de forțe neconvenționale și proxy (regionale). Astfel, Forța Quds (Forța Ierusalim), din subordinea Corpului Gardienilor Revoluției (FQ-CGR) și condusă până recent de generalul Qassem Soleimani (eliminat de SUA), este principala structură a Iranului prin care execută operații neconvenționale în străinătate, cu conexiuni de diferite grade la nivel global. Teheranul folosește FQ-CGR pentru a oferi asistență financiară, materială și de pregătire tactică – inclusiv facilitarea atacurilor teroriste – în principal grupurilor de miliții din regiunile șiite, aliniate ideologic cu Iranul. Aceste grupuri de parteneri oferă Iranului un anumit grad de negare plauzibilă, iar capacitățile lor demonstrate și disponibilitatea de a ataca inamicii Iranului servesc ca un element de descurajare suplimentar.

În mod oficial, Forța Quds  primește finanțare de la bugetul apărării, dar își suplimentează bugetul operațional prin intermediul unei rețele mondiale de companii afiliate. FQ-CGR și unele dintre aceste companii au făcut obiectul unor sancțiuni internaționale, din cauza implicării lor în activități teroriste și de trafic de armament.

În ceea ce privește dotarea cu tehnică de luptă, potrivit raportului Defense Intelligence Agency din SUA, forțele terestre ale Iranului sunt dotate cu 1.900 de tancuri, 2.600 de vehicule de luptă blindate, 2.000 de lansatoare de rachete multiple, 400 de piese de artilerie autopropulsată și 2.900 de piese de artilerie tractată. Majoritatea sunt modele învechite, depășite fizic și moral. Nici forțele aeriene nu stau mai bine. Unele avioane iraniene au rămas încă de pe vremea șahului sau din timpul războiului din 1991 din Golful Persic, când Saddam Hussein și-a mutat o parte din aeronave în Iran pentru a nu fi distruse de americani. Astfel, forțele aeriene operează o gamă largă de aeronave provenite din SUA, Rusia și China, inclusiv bătrânele avioane americane F-14 Tomcat, F-4 Phantom II și F-5 Tiger II. Cele de producție rusă sunt MiG-29 Fulcrum și Su-24 Fencer. De asemenea, mai deține aparate chineze F-7 și franceze Mirage F1. Iranul este singura țară din lume care încă mai operează F-14.

Flota navală iraniană este dotată cu trei submarine clasa Kilo, un submarin de coastă, 15 minisubmarine, opt corvete, câteva zeci de vedete rapide lansatoare de rachete, câteva zeci de nave de patrulare etc. Cifrele variază de la sursă la sursă. Ce trebuie reținut este că Iranul este singurul stat din Golf care operează submarine.

În schimb, Iranul are cel mai mare și mai diversificat arsenal de rachete din Orientul Mijlociu, cu un inventar substanțial de rachete balistice cu rază scurtă de acțiune și rachete balistice de rază medie, care pot atinge ținte în toată regiunea, până la 2.000 de kilometri de granițele Iranului, în Israel și sud-estul Europei. Rachetele cu rază scurtă (între 150 şi 800 km) sunt Tondar 69 (150 km), Fateh-110 (300 km), Shahab-1 (330 km), Shahab 2  (500 km), Zolfaghar (rază de 700 km) şi Qiam-1 (800 km). Cele cu rază medie sunt Shahab 3 (cu rază de 1.300 km), Emad (cu rază de 1.700 km), Ghadr 1 (1.950 km), Sejjil (2.000 km) şi Khorramshah, în dezvoltare (2.000 km).

În consecință, rachetele balistice ale Iranului constituie componenta principală a factorului său de descurajare strategică. În lipsa unei forțe aeriene moderne, Teheranul a dezvoltat rachetele balistice ca o capacitate de atac pe distanțe lungi, pentru a descuraja adversarii din regiune – în special Statele Unite, Israelul și Arabia Saudită – să atace Iranul.

Despre autor

Marius Bâtcă

Lasă un comentariu