Arma condeiului

Aproapele ignorat

Ce au dom’le în cap cei care parchează pe locurile destinate celor cu dizabilități?, întreabă, retoric, un bătrânel oacheș, slăbuț, mustăcios, cu două sacoșe mari în brațe, la ieșirea dintr-un supermarket. Chiar sunt curios! Ești cât malul și te bucuri de acel loc!, continuă să vorbească singur. Individul, care tocmai coborâse cu familia din bolidul parcat fix în dreptul semnului, aruncă o privire disprețuitoare către bătrânel, își ia fetițele de mână și pleacă spre magazin. Din dreptul oglinzii mașinii sale se zărește mesajul: Persoanele cu dizabilități nu își doresc loc de parcare dedicat, dar au nevoie de el. Dar, ce mai contează nevoia celuilalt?…

Scopul imediat pare atins. Dacă ești mai aproape de intrarea în magazin, îți permiți o mașină de câteva zeci de mii de euro, ești tânăr și sănătos, cum să crezi că nu va fi așa pentru totdeauna?

La același supermarket, cu puțin timp în urmă, paznici plini de zel amendau un bătrân pentru că parcase lângă locurile destinate persoanelor cu dizabilități. Probabil că atunci au făcut o zarvă atât de mare, încât s-au hotărât să o lase mai moale, adică să nu mai facă nimic în acest sens. Cum să pună magazinul din nou în situația de a-și cere public scuze? Mai bine să fie acele locuri ocupate de cine nu are dreptul să le ocupe.

Oricum, după cum spunea cineva, persoanele în suferință nici nu prea pot ajunge să beneficieze de parcare. Nu au rampă la ieșirea din bloc, nu au trotuare, mașini sau mijloace de transport în comun adaptate, așa că, oricum, rămân libere. În plus, dizabilitățile nu sunt toate la vedere, chiar dacă presupun existența unui certificat.

Trecând peste toate aceste gânduri, îi atrag atenția doamnei de la pază, cu privire la handicapul celui care tocmai parcase. Îmi răspunde amabilă că alt departament din firmă se ocupă de parcare. Adică, nu e treaba ei, mă gândesc ironic. Că prea mult se bagă oamenii unii în treburile altora, oricum. Să ne respectăm!

Când ies din magazin, alt bolid, pe locul de lângă primul, sub incidența aceluiași semn. Parcarea este aproape goală, dar îl atrage, probabil, semnul. Șoferul, între două vârste, cu fiul alături, vorbește liniștit cu o doamnă, fără să-și dea seama că își educă, în același timp, odrasla.

Astfel de secvențe sunt, din păcate, la ordinea zilei. Cei mai mulți dintre noi refuză să le vadă. Închid ochii. Poate fi periculos să te pui cu un individ pe care îl ajută doar mușchii. În plus, știi de la bun început că orice intervenție se soldează cu tensiune crescută, nervi, poate și ceva păruială. Așa că, mai bine te faci că nu vezi.

În Muzeul de Istorie Naturală din Salzburg, o sală este dedicată experimentelor din fizică. Poți să analizezi inerția, rezistența materialelor, să observi cum multiplică sau scade turația un reductor format din mai multe pinioane, să-ți verifici forța brațelor etc. Dar, de departe, cel mai interesant experiment, încercat de mulți copii, este un traseu amenajat special pentru deplasarea într-un căruț cu rotile.

O rampă, o ușă pe care trebuie să o deschizi, să o menții astfel prin forța brațelor și să te deplasezi trecând prin diferite obstacole, totul încheiat cu o porțiune de coborât. Copiii ieșeau de acolo extenuați, aveau o altă privire. Parcă înțeleseseră. Mă gândeam că un astfel de traseu ar trebui să fie obligatoriu chiar și în școli. Atunci, după ce ai încercat deplasarea cu un astfel de vehicul, nu cred că vei mai ocupa locul unei persoane care nu poate merge.

Tot la Salzburg, persoanele cu dizabilități beneficiază de rampe în autobuz, de locuri speciale, pe care nu le ocupă nimeni abuziv, centuri de siguranță cu care își pot lega scaunele cu rotile în mijloacele de transport în comun, buton de alarmă separat, prin care pot avertiza șoferul că au nevoie de o atenție specială, piste pe care se pot deplasa în siguranță. Știu, suntem sătui de comparații, dar nu de ele ar trebui să ne săturăm, ci, mai degrabă, de cei care încalcă constant regulile, legea, bunul simț, nesocotindu-și aproapele.

Și totuși, vorba bătrânelului, un gând mă chinuie și pe mine, din ce în ce mai des: ce are un astfel de individ în cap, ce mecanisme îi generează comportamentul? Cum este această lume inversată? Cum s-a ajuns ca un om profund needucat, fără spirit civic, fără școală, să conducă o mașină de zeci de mii de euro, să sfideze orice regulă, să dizolve orice ierarhie, intelectuală sau socială, să fie admirat în diferite cercuri, ba chiar să fie unora model?

Despre autor

Constantin Mireanu

Maiorul Constantin Mireanu este jurnalist militar şi abordează genuri de presă precum interviul, reportajul de presă scrisă şi de televiziune, filmul documentar şi de ficţiune. A obţinut premii la festivaluri de profil, naţionale şi internaţionale. Pasionat de cinematografie, jurnalism cultural şi de fotografie, Constantin Mireanu este absolvent al Masteratului Societate, Multimedia, Spectacol din cadrul Şcolii Doctorale „Spaţiu, Imagine, Text, Teritoriu”, un program al Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii de la Universitatea din Bucureşti.

1 comentariu

Lasă un comentariu