Se spune, deloc întâmplător, că omul sfințește locul. Aflați în vizită la Buzău, în curtea Diviziei 2 Infanterie Getica, am găsit și locul sfânt, și omul care a făcut ca lucrurile să se întâmple.

Preotul militar Alexandru Tudose slujește, de mai bine de douăzeci de ani, pentru militarii din garnizoana Buzău. Într-o biserică din lemn, sub privirile sfinților, am stat de vorbă despre misiunea de a fi acolo unde militarul are mai mare nevoie, întotdeauna cu o vorbă blândă și cu o încurajare.

Cel mai drag proiect al său este chiar biserica în care ne aflam, curată, primitoare și luminoasă, construită cu multă migală de militarii buzoieni, oameni lipsiți de experiență, dar a căror credință i-a îndemnat să facă lucruri extraordinare.

Preotul Tudose crede cu tărie în faptul că nimic în viață nu este întâmplător. A început construcția bisericii într-o zi de luni, 28 octombrie 2013, iar sfințirea a avut loc cinci ani mai târziu, tot pe 28 octombrie, într-o duminică.

Preot militar Alexandru Tudose.

Așa a fost să fie, dar am închis rotund un proiect în care am pus tot sufletul meu, alături de cei care m-au ajutat și m-au susținut cum au putut. Fie că vorbim de conducerea unității, de la care am primit ajutor necondiționat, dar mai ales o echipă de militari din mâinile cărora au ieșit lucruri minunate.

Biserica a fost construită de o echipă de meșteri maramureșeni și păstrează multe elemente arhitecturale din specificul zonei respective însă, din motive financiare, toate finisajele interioare au fost realizată de militarii locului, cei mai mulți fără nicio experiență în domeniul construcțiilor.

Însă preotul Alexandru Tudose nu este la prima lucrare de acest tip, pentru că tot el a fost cel care s-a implicat activ în construirea primei biserici în teatrul de operații din Afganistan, în Kandahar, în 2005, alături de militarii Batalionului 300 Infanterie Sfântul Andrei din Galați.

A fost prima misiune în teatrul de operații pentru mine și sunt mândru și fericit că am putut să ajut la înfăptuirea acelei construcții, care i-a ajutat mult pe militarii care și-au găsit liniștea sufletească, pe acel tărâm răscolit de război și suferință.

Privind în urmă, preotul își amintește de discuțiile cu părinții, în ceea ce privește opțiunea unei cariere militare, însă bunicul, om religios, a fost cel care l-a convins ca tânărul Alexandru Tudose să urmeze o carieră teologică.

Singura legătură până atunci cu armata a fost prin educație. Am avut un unchi ofițer și vă spun, cu sinceritate, că părinții mei m-au îndrumat, o vreme, să îmbrac haina militară, să urmez cursurile liceului militar.

Biserica în construcție.

Însă, așa cum preotul mărturisește, cele mai importante momente ale vieții lui au semănat cu o intersecție, iar decizia de a urma drumul corect a luat-o, mereu, alături de Dumnezeu. A fost chemat la episcopie pentru a candida pentru funcția de preot militar în garnizoana Buzău, iar decizia a luat-o împreună cu soția.

Întrebarea era: mergem sau nu în armată? Era ceva nou. Mama mea citise un jurnal de război al unui preot și a fost atât de cutremurată de ororile războiului, încât atunci când a auzit că vreau să merg în armată s-a temut de tot ce poate fi mai rău.

Crede că toate lucrurile ce țineau de armată sălășluiau în sufletul și conștiința sa într-o stare latentă – virtuțile militare, disciplina, ascultarea, deci, într-un fel, formarea din timpul seminarului a contat foarte mult în luarea deciziei.

Eu am făcut tot un fel de armată în seminar, doar că nu am tras cu arma, dar am avut parte de program strict, era o școală rigidă, eram într-un univers închis și ieșeam foarte rar în oraș. La ora cinci se făcea apelul și cine lipsea nu mai ieșea data viitoare în oraș.

La momentul venirii sale în unitate, nu exista o biserică, iar preotul a propus comandantului, la vremea aceea, construirea unei capele, lucru care s-a rezolvat foarte repede.

Capela a fost un spațiu foarte frumos, unde am adunat foarte multe rugăciuni și amintiri, dar care a fost totuși un spațiu de tranziție. În mintea mea, întotdeauna exista ideea că aici trebuie să existe o biserică.

În tot acest timp, a cunoscut un vechi preot militar din garnizoana Buzău, părintele Marin Dumitrescu, care slujise înaintea lui, în vechea biserică militară, construită de militari în perioada interbelică.

Buzău este garnizoana cu două biserici militare, una veche și una nouă. Cea veche este acum biserică de parohie, din 1948, și încă merg acolo credincioși.

Părintele Dumitrescu mi-a făcut o documentare în ceea ce privește slujirea unui preot militar în situație de război. Mi-a dăruit propriul jurnal de front, în două volume, pe care l-am citit din scoarță în scoarță.

El a participat la două campanii militare în cel de Al Doilea Război Mondial, a parcurs o mie de kilometri pe jos și de la el am aflat toate grozăviile frontului.

Așa a hotărât să participe la prima misiune în Afganistan, fără niciun fel de teamă și hotărât să fie sprijinul moral al militarilor, omul care poate să le aline din frici și suferințe.

Oamenii au nevoie de moral, au nevoie să vadă și să simtă că cei care îi conduc sunt aproape de ei, nu numai prin ordine, ci printr-o vorbă bună, o încurajare. Este foarte important să comunici cu oamenii.

Iar atunci când preotul se alătură cu elementele sacre, cu sfânta liturghie, cu rugăciunea, cu anafura, toate aceste lucruri sacre îl aduc pe om mai aproape, măcar cu sufletul, de familia rămasă acasă.

Mărturisește că tuturor acolo le este greu, într-un fel sau altul, dar că nu a întâlnit nici măcar un militar care să-i spună că nu are nevoie de preot.

Am avut de înfruntat, la un moment dat, atitudinea unui locotenent, care, în primele zile ale misiunii, m-a întrebat de ce vin să binecuvântez soldații, înainte de misiune.

I-am explicat că la rugăciune participă cine simte și dorește, nimic nu se realizează forțat, iar eu sunt acolo pentru oameni. Cumva, l-am separat de restul soldaților, el fiind comandant, dar din acea zi a devenit unul dintre cei mai buni colaboratori ai mei.

Preotul este cel care ascultă, face semnul crucii, citește rugăciunea și îl despovărează pe om de păcate, prin taina spovedaniei. Psihologul ascultă, dă îndrumări și sfaturi, dar sunt lucruri diferite. Cele două instituții colaborează foarte bine în asemenea circumstanțe.

Despre autor

Andreea Motoc

Lasă un comentariu