Arma condeiului

Ascensiune frântă

 

Armata traversează, în aceste zile, momentele deosebit de grele ale pierderii vieţii celor trei camarazi, sublocotenenții (post-mortem) Mihai Ionuț Toma, George-Emilian Catană și Petre Cristian Toader, în accidentul de săptămâna trecută, din județul Argeș.

Suntem cu toții alături de familiile colegilor noştri şi avem credinţa că toţi românii sunt solidari cu noi și cu militarii Batalionului 30 Vânători de Munte ,,Dragoslavele”, din care făceau parte.

Cu toții plângem camarazii plecați prea devreme dintre noi. Cu toții ne punem întrebări și nu găsim răspunsuri. Cum de-a putut să se întâmple așa? Ce poate fi mai nedrept decât secerarea unor vieți aflate în floarea vârstei? Oameni și profesioniști adevărați ai muntelui, care mai aveau multe de spus și de făcut în această lume.

Ce poți să zici, ce poți să faci pentru alinarea durerii familiilor, rudelor și celor apropiați? Cum să înfrunți privirile cernite și pline de lacrimi? Cuvintele sunt de prisos, lipsite de sens și golite de înțeles. Cum poți să te opui unui implacabil destin, care lucrează după legi dure, nemiloase, neștiute? Un apăsător sentiment de neputință te copleșește, până în măduva oaselor, în fața suferinței și a deznădejdii.

Dispariţia tragică şi fulgerătoare a colegilor noștri este dureroasă şi greu de acceptat. Poate doar trecerea timpului și rememorarea faptelor lor de arme să mai aducă puțină alinare.

Locul lor din subunitate, din formație, este imposibil de înlocuit. Fiecare avea un fel distinct de a fi, care nu va fi uitat vreodată. Fiecare și-a pus amprenta nevăzută pe oamenii de lângă el, pe arme, pe echipamentele de escaladă, pe versanții înțesați de pitoane, pe copacii și cărările înguste de munte, pe crestele alpine pe care le străbăteau neobosiți, cu agilitatea și siguranța cerbului.

Ar fi fost minunat să aibă, fiecare, liniștea familiei mult visată în nopțile de veghe din singurătatea muntelui. Ar fi fost minunat ca, astăzi, ei să se afle, teferi, în mijlocul celor dragi, să se bucure și să se joace cu copiii, care i-au așteptat atât de mult. Așa cum s-a întâmplat de nenumărate ori, când mergeau la pregătire în poligoanele din țară și din străinătate. Sau în misiunile dificile și îndelungate din teatrele de operații.

Din păcate, de această dată, n-a mai fost orânduit să fie aşa.

Pentru cei rămași, toate speranțele înfiripate până acum s-au năruit și s-au topit în pâcla grea a incertitudinii. Acestea trebuie reclădite cu credință, cu migală și răbdare. Și cu ajutorul nostru, al tuturor, oferit familiilor, copiilor, care resimt cel mai greu acest șoc nemeritat al vieții lor.

Cum spuneam, pierderea camarazilor este o grea încercare pentru noi toţi. O părticică se rupe din fiecare pentru cei trecuți în eternitate.

I-am cunoscut îndeaproape pe vânătorii de munte. Am fost impresionat de caracterul lor dârz și puternic, anume dăltuit în cremenea muntelui pentru a sluji țara cu viața și cu sufletul, cu devotamentul și curajul moștenite din străbuni. Le-am folosit, în jocurile mele din copilărie, tranșeele săpate de ei, în repezeală, în roca de granit a muntelui. În taberele lor din masivul Văleanu și munții Căpățânei. Sau pe versanții din apropierea lacului Vidraru, atunci când făceam stagiul la unități, în primul an de liceu militar.  Adăpam și ajutam, cu umărul nostru, încă fraged, caii vânătorilor de munte care se opinteau cu samarul. Poate prea greu față de cât puteau ei duce, gândeam atunci.

Am cunoscut viața aspră și istoria zbuciumată a acestor luptători de elită. Care au scris adevărate pagini de eroism, înrolaţi în „Diviziile de cremene”, pe fronturile sângeroase ale celor două conflagraţii mondiale. Luptând cu neînfricare, dovedind vitejie, devotament şi spirit de sacrificiu. Am admirat brigăzile și, mai apoi, batalioanele de vânători de munte, care s-au constituit în adevărate fortăreţe, de netrecut, ale Carpaţilor noştri milenari. Chiar dacă acestea au suferit transformări, desfiinţări nemeritate, reînfiinţări şi dislocări, se pot mândri că au făurit,  de-a lungul timpului, profesioniști adevăraţi.

Vlăstare cu rădăcini săpate adânc în pământul scump al patriei. Așa cum au fost și vor rămâne în memoria noastră camarazii plecați acum dintre noi. Tragic și prea devreme. Care au crezut ca și noi, cu ardoare, că  înălţimile oricărui masiv, din ţară sau de oriunde din lume, trebuie luate cu asalt nu pentru a le învinge, ci pentru a le apropia de suflet, pentru a face viaţa oamenilor mai bună şi mai dreaptă…

Pe mormintele camarazilor noștri din cimitirele argeșene din Măţău, Voinești și Câmpulung Muscel, acoperite de flori proaspete, înmiresmate, plânge de câteva zile și ploaia. Se cuvine să le aducem și noi un pios omagiu acestor bravi luptători care au slujit țara sub semnul ramurii de brad și al florii de colț. Si să ne rugăm pentru pacea și odihna lor veșnică. Totodată, să ne rugăm pentru sănătatea răniților care au supraviețuit cumplitului accident și pentru care personalul medico-sanitar luptă din răsputeri.

Despre autor

Ion Ciontea

Lasă un comentariu