Comandorul Dan Moise, nickname Motanu’, se consideră un pilot normal, fără excese, dar care iubește zborul enorm. Este un produs 100% al Bazei 86 Aeriană de la Borcea, iar în sufletul său aerodromul din inima Bărăganului are un loc special.

Locțiitor al comandantului Grupului 86 Operațional de la Baza 86 Aeriană Borcea, comandorul Moise este și unul dintre cei mai experimentați piloți militari români de vânătoare, cu aproximativ 1.500 ore de zbor la activ.

A zburat cu avioane de tip Yak-52, L-29, MiG-21 Fishbed, MiG-21 LanceR și Harrier. A absolvit un master în Psihocriminalistică și Științe Penale la Facultatea de Drept a Universității Ecologice București, în 2011, Colegiul de Comandă și Stat Major Aviație, Air University, Maxwell, Alabama (SUA) și, tot acolo, Master of Military Operational Art and Science, în 2014.

Acestea, pe lângă toate cursurile de profil și de carieră. Este calificat instructor, pilot operațional, de încercare, recepție și verificare. A executat o misiune în Afganistan în anul 2015, pe funcția de șef securitate zbor. A fost și directorul unui important exercițiu multinațional.

L-am cunoscut inițial pe aerodromul Borcea, apoi l-am revăzut pe cel de la Mihail Kogălniceanu. Indiferent de câte avea pe cap, era imposibil să nu spună o glumă. Automat, chiar dacă atmosfera era apăsătoare, aceasta se destindea. Și redevenea foarte serios atunci când începea zborul.

L-am privit de multe ori în acțiune. Singur sau când instruia tinerii piloți. Cu calm, cu mult tact atât la sol, cât și în aer, le prezenta secretele meseriei de pilot de vânătoare pe legendarul avion MiG-21 LanceR.

Se consideră un om de echipă și pune umărul la povestea de succes a Bazei 86 Aeriană de la Borcea.

Povestea sa începe în municipiul Buzău. Apoi urmează liceul militar de la Breaza, unde spre sfârșitul anilor de studii a aflat că se dădea vizita medicală pentru piloți. Era prin ’91-’92. Nu era prea încântat de aviație, pentru că i se părea un lucru de neatins. Se gândea mai mult la forțele speciale, dorea să fie un luptător complet. Aviația era pentru alți colegi, pasionați de avioane, elicoptere, aeromodele sau planorism.

Dar, provocat de alți camarazi, încearcă și… din 27 de candidați din liceul lor, au fost declarați admiși doar trei, printre care și el.

Atunci m-am hotărât să îmi încerc norocul în aviație. Nu știam la momentul respectiv dacă o să îmi placă sau nu. Așa că, în anul 1992, am fost admis la Institutul Militar de Aviație Aurel Vlaicu de la Boboc, pe care l-am absolvit în 1997, a povestit Motanu’ în legătură cu începuturile sale în lumea aviației.

Pe parcursul școlii militare, a descoperit tainele și frumusețea zborului alături de colegii săi. În primul an a zburat cu avionul Yak-52, avându-l ca instructor de zbor pe Dan Buzoi, căruia îi va purta toată viața un respect deosebit, deoarece a fost primul care i-a pus manșa în mână. A avut răbdare cu el și l-a îndrumat.

După care, începând din anul doi, a trecut la reacție, unde a zburat L-29, până la absolvire, sub îndrumarea excelentului instructor de zbor George Păstae. A venit repartiția.

A ales Borcea. Auzise că acolo era elita aviației de vânătoare, aflase de Doru Davidovici și de al său har de scriitor. Auzise de Dorel Luca, numit comandant pe când avea doar gradul de căpitan, care făcea cele mai grozave manevre cu temutul, pe atunci, MiG-21. De asemenea, se vorbea mult de Borcea, de colectivul de acolo, de piloții lui Luca, care erau toți clasa I după trei ani de regiment, adică erau calificați să zboare ziua și noaptea în toate condițiile meteo. Și aceasta în acei ani, când nu prea se zbura în aviația militară, din cauza bugetului.

Factorul declanșator care m-a determinat să aleg Borcea a fost vizita comandantului de acolo, Dorel Luca, la școala de la Boboc, pentru a neprezenta ce presupune viața într-un regiment de vânătoare. Numai că domnul comandant a venit cu avionul MiG-21 și, după prelegere, ne-a lăsat pe toți cu gurile căscate la pistă, urmărind evoluțiile spectaculoase. Pentru mine acela a fost momentul în care am zis: vreau la Borcea, vreau comandant pe Dorel Luca, vreau MiG-21!

Și din anul 1997 fac parte dintre piloții Bazei 86 Aeriană. La început a fost un pic cam greu, dar iată că au trecut aproape 20 de ani și încă îmi place să zbor la fel ca în prima zi.

A avut mulți mentori. Fiecare instructor a contribuit la desăvârșirea sa ca pilot, iar pentru Motanu’ monștrii sacri ai aviației de vânătoare din acea vreme, cu care a avut onoarea și privilegiul de a zbura în calitate de pilot-elev, au fost Dorel Luca, Chirilă Paneș, Gheorghe Mielu, Narciz Oprea, Constantin Comșa, Florin David și mulți alții.

A petrecut multe nopți la celula de alarmă așa de dragă lui Doru Davidovici, alături de Dumitru Foozie Berbunschi, care îl fascina cu poveștile și talentul său literar.

Comandorul Moise nu se consideră un pilot de show aerian. Aceasta presupune să urmeze un program special de pregătire, antrenamente specifice, mai ales la joasă înălțime. Îi place să facă acrobație, fiind virusat mai ales de Dorel Luca, de pe vremea când era tânăr locotenent. Ulterior, a avut șansa de a fi instruit și de a zbura cu comandorul Gheorghe Gică Stancu, ceea ce se întâmplă și în prezent. Despre pasiunea sa pentru zbor, îl lasă pe Doru Davidovici să vorbească, citând din volumul Caii de la Voroneț:

…Sunt pilot de vânătoare, adică ceva neînchipuit de mult, visat de când eram plod şi nesperat de realizat. Zbor cel mai nobil şi mai rapace avion care se poate închipui. De aici îmi trag toate sevele şi încrederea de a fi. Am jurat pe albastrul unui cer și avionul e arma cu care-mi îndeplinesc jurământul, iar zborul este justificarea faptului că respir, că mișc, că trăiesc – rațiunea mea de a exista. Și mai sunt unele chestii, pe care doar aviatorii le pot înțelege: chemări pe drumuri depărtate, ce n-au întotdeauna sfârșit…

Aceste cuvinte i-au rămas întipărite adânc în minte și în suflet încă de la începutul carierei sale la Borcea, printre caii de foc ai Bărăganului. I-au călăuzit aripile și pașii oriunde a trebuit să zboare sau să meargă. E ca un crez al piloților de vânătoare care s-au perindat și au respirat aerul Bărăganului de-a lungul timpului.

A locuit în vechea colonie de la Borcea, a crescut lângă vestiții ciulini. Au crescut lângă el copii ai colegilor, ce acum au devenit și ei piloți. A simțit gustul amar atunci când un camarad s-a dus în Escadrila din Ceruri. S-a ridicat din durere, alături de ceilalți camarazi, a privit în sus și… a continuat visul lui Icar.

Îi învață pe tinerii săi colegi meseria de pilot de vânătoare și le insuflă dragostea de armă, de aviație și de aerodrom. Le poartă un respect deosebit inginerilor și maiștrilor militari care pregătesc avioanele și pe care îi vede ultimii atunci când se închide cupola cabinei.

Nimic din cele de mai sus nu ar fi fost posibile pentru comandorul Dan Moise fără sprijinul soției Dana și al fiicei Ioana. Profesia de pilot cere mult echilibru atât sufletesc, mental, cât și fizic. Nu se poate concentra deplin în zbor pentru îndeplinirea misiunii dacă s-a urcat în cabină supărat, îngrijorat, având îndoieli. La această stare de spirit contribuie foarte mult omul de lângă el, familia sa, tot ce înseamnă acasă. Și când acolo este armonie, iubire, echilibru, totul se răsfrânge asupra lui, în special dincolo de nori, acolo sus…

Așa cum spunea Doru Davidovici: Cabina avionului de vânătoare este altarul din care se oficiază această slujbă cumva păgână, ameţitoare şi absolută, care e zborul.

Despre autor

Lucian Irimia

1 comentariu

Lasă un comentariu