La 24 ianuarie 1859, românii au eludat inteligent prevederile Convenţiei de la Paris (1858) – care, respingând cererea Adunărilor ad-hoc ca Moldova şi Ţara Românească să se unească într-un singur stat, numit România, nu a precizat că în fruntea celor două Principate dunărene nu putea fi aleasă aceeaşi persoană. Ei au făcut posibilă dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza şi realizarea, într-o primă etapă, a Unirii, în fapt, a Moldovei şi Ţării Româneşti.

Imaginați-vă următorul portret-robot al unui personaj: galant, manierat, cu frumoase trăsături masculine, însetat de dreptate, dar leneș și neserios, lăsând pe seama celor din jur treburile sale, ahtiat după jocuri de noroc, afemeiat, bețiv, zeflemist, iubitor de ironii mușcătoare la adresa celor din jur și capabil să obțină trei grade militare în doar… zece zile! Par să domine trăsături care, probabil, vi l-ar face plăcut pe acela descris mai sus, doar pentru început, însă nu v-ați pune deplina încredere în el, ocolindu-l cu grijă.

Dar Țara și-a pus. Și nu una, ci două, Moldova și Țara Românească. Fiindcă acela despre care am selectat câteva din trăsăturile consemnate de unii dintre contemporanii săi (negate ori nuanțate, desigur, de alții!) nu este altcineva decât Alexandru Ioan Cuza. Personalitate emblematică a modernității noastre, a cărui domnie scurtă, de numai șapte ani, a însemnat enorm pe drumul anevoios al creării statului român modern.

De altfel, Bolintineanu, în Viața lui Cuza Vodă, ține să explice parte din acuzațiile unora dintre contemporani: Se imputa domnului patima jocului. El nu mai juca alta decât jocuri ordinare cu amicii, de când se numise domn. Îl acuzau de mândrie. În casă era amabil cu toți, îi punea pe toți să șadă, le permitea să fumeze, să râdă. Îl acuzau de băutură: nu bea decât apă la masă și un lichior după masă. Îl acuzau de patimă pentru femei. Nu a despărțit niciun bărbat de femeia sa, nu a făcut să plângă nicio mamă pentru fiica sa răpită.

Despre episodul gradelor obținute de Cuza în numai zece zile, se știe prea puțin. Este un fapt relevant pentru personalitatea sa, dar mai ales pentru notorietatea sa, în ianuarie 1859, când devenise deja locțiitor de hatman, un fel de adjunct al șefului armatei Moldovei. Însă în 1857 era pârcălab de Galaţi – fiind numit în acest important post de fostul domnitor regulamentar Grigore Al. Ghica – iar caimacamul (locțiitorul de domn) Nicolae Conachi-Vogoride, antiunionist convins, care trăgea sforile pentru falsificarea listelor electorale pentru divanul ad-hoc, a încercat să-l atragă pe Cuza de partea sa, oferindu-i postul de aghiotant și avansându-l, în numai 10 zile, de la gradul de sublocotenent (pe care îl deţinea încă din 1849, când fusese numit director al Ministerului de Interne) la cel de maior, prin trei decrete succesive.

Deloc impresionat de galoanele care îi poposeau pe umeri la fiecare trei zile, Cuza îi scrie caimacamului Vogoride, înaintându-și demisia din postul de pârcălab de Galaţi, atrăgându-i atenţia asupra gravelor încălcări privind corectitudinea pregătirii alegerilor în vederea constituirii Adunării ad-hoc și nesocotirea drepturilor celor care doreau să se înscrie în comitetele electorale. Mă văd silit, cu o vie părere de rău – îi scria Cuza lui Vogoride, la 24 iunie/6 iulie 1857 – împotriva dorinţei ce am de a sluji patriei într-o vreme așa de gingașă, a vă cere demisionarea mea din funcţia de pârcălab, fiind o tristă povară sub un asemenea sistem.

Alexandru Ioan Cuza a pus mai presus de galoanele aruncate la repezeală de Nicolae Vogoride pe umerii săi în scopul de a-l cumpăra astfel pentru mișcarea separatistă, interesul ţării și a știut să contribuie, prin demisia sa de onoare, la dezvăluirea abuzurilor puterii vremelnice și a comportamentului discreţionar al caimacamului Vogoride.

Orice istorie este contemporană în măsura în care oferă răspunsuri la întrebările și provocările prezentului. Ce ne spune nouă, românilor de astăzi, Unirea din 24 ianuarie 1859? Ce ne spune ea în actuala conjunctură, caracterizată prin existenţa a două state româneşti (România şi Republica Moldova), de divizarea profundă a societăţii româneşti, de contestarea statului naţional, de precaritatea cunoștințelor istorice ale generației tinere mai cu seamă?

În fiecare seară, în Centrul Vechi al Capitalei, mii de tineri iau cu asalt bodegile și restaurantele din zonă fără să știe că la numai doi pași de ei zace, în ruină, celebra clădire a Hotelului Concordia, în care s-a decis alegerea, pe tronul de la București, a domnului Moldovei, pentru a împlini idealul unirii. De 30 de ani, clădirea aceasta, în care s-a scris cea mai frumoasă pagină din istoria noastră modernă, stă să cadă, acoperită de o pânză murdară, pe mușterii veseli care habar nu au de importanța ei. Noi, toți, celebrăm Unirea de la 1859 și cel mai important vestigiu istoric al acestui moment astral al poporului român este doar o ruină…

Trebuie să fi observat că aproape niciodată ceremoniile dedicate momentului astral al românilor de la 24 ianuarie1859 nu sunt urmate de o comemorare (o, câtă patimă a mai stârnit termenul acesta în ultima vreme!) a momentului trist al abdicării forțate a lui Alexandru Ioan Cuza, într-un complot reușit al monstruoasei coaliții la care au pus destoinic umărul și militari. Maiorul Dimitrie Lecca, unul dintre ei, a devenit, ca preț al trădării, ministru de război sub oblăduirea Locotenenței Domnești.

Încercând spălarea onoarei militare, generalul Ioan Emanoil Florescu, acela care fusese un credincios slujitor al Domnului Unirii, îi cerea principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, instalat la București ca domnitor al României, să-i pedepsească pe vinovații în uniformă. Însă acesta a refuzat, spunând că nu-și începe domnia cu pedepse, dar avea dreptate Titu Maiorescu, în a sa Istorie contemporană a României, că Războiul de Independență, prin jertfa de sânge a armatei române la sud de Dunăre, va fi spălat cu asupra de măsură onoarea militară, pătată la 11 februarie 1866. Inclusiv onoarea lui Lecca, la Smârdan!

Însă lecția mai importantă a evenimentelor de la 11 februarie 1866 nu se leagă cu necesitate de persoana domnitorului Unirii, ci mai degrabă de mișcările separatiste iscate în Iași, care arătau limpede că nu erau suficienți un inaugural admirabil și șapte ani de reformă profundă a noului stat pentru a consfinți un drept pe care românii știuseră, ingenios, să-l revendice prin dubla alegere a lui Cuza, în ianuarie 1859, la Iași și București.

Iacob Negruzzi, fondator al Junimii și secretar perpetuu al Societății ieșene, își amintește, în memoriile sale, îngrijorarea care îl cuprinsese pe tatăl său, Costache, la aflarea veștii detronării Domnului Unirii și indignarea care i-a stăpânit pe mulți la vederea lui Theodor Boldur Lățescu – chiar și pe aceia mulțumiți de izbutirea conspirației!, spune Iacob Negruzzi – care, în Tribunalul din Iași, a rupt cu furie portretul lui Cuza, luându-l în sania sa pentru a-l îngropa la Biserica Sfântul Nicolae, cu alai și pompă.

Junimistul Negruzzi a fost în prima linie a oponenților partidei separatiste a tânărului Rosetti-Roznovanu, în care marea boierime conservatoare din Moldova găsise candidatul ideal pentru a-l plasa domn și a rupe Unirea împlinită la 1859. El povestește cu umor cum a intrat, la un moment dat, în casa lui Roznovanu și, găsind în încăperile de jos o sumedenie de oameni care iscăleau acte întocmite de comitetul separatist, le-a înșfăcat toate hârtiile și, afară, le-a rupt în bucăți, înainte ca aceia care asistau la scenă, uluiți, să se dumirească în privința gestului său.

În plus, mișcarea separatistă, în fruntea căreia inițiatorii l-au plasat strategic pe mitropolitul Calinic Miclescu, a eșuat lamentabil în acțiunea sa în fața cerbiciei soldaților care apărau Palatul Administrativ din Iași și care nu au fost deloc impresionați de adunarea în fruntea căreia se așezase mitropolitul. Colonelul Cornescu, comandantul garnizoanei Iași, cel căruia Carp îi comunicase decizia Locotenenței Domnești de a se trage în mulțimea răzvrătită, a tras de timp, pretextând, într-un dialog caragialesc purtat cu Petre Carp, atunci când i s-a cerut să se plaseze în fruntea lăncierilor și să acționeze, că nu are șaua lui și, fără prețioasa-i piesă de harnașament, nu încalecă niciun cal… Relatarea dramatică, dar plină de umor a lui Iacob Negruzzi se încheie cu un episod hilar, cu mitropolitul Calinic înfrânt și spășit, căzut în genunchi în fața lui Lascăr Catargiu, reprezentantul Moldovei în Locotenența Domnească, cerându-și iertare. Despote, ce-ai făcut?, au fost cuvintele cu care l-a întâmpinat pe mitropolit Lascăr Catargiu.

Un episod puțin cunoscut, sunt convins. Fiindcă obișnuința selecției evenimentelor istorice care ne convin este încă viguroasă. Lecția aceasta, nepredată elevilor și studenților, vorbește, înainte de toate, despre cât de dificil se consolidează un vis împlinit. Dar și despre cerbicia unor soldați aflați în post și, mai cu seamă, de gestul colonelului Cornescu, pretextând șaua-i lipsă, pentru care a trage în mulțime era de neconceput…

Despre autor

Florin Șperlea

Colonelul Florin Şperlea a absolvit Institutul Militar de Infanterie, Grăniceri şi Chimie „Nicolae Bălcescu” (Sibiu, 1992), Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti (1996) şi a obţinut titlul de doctor în istorie al aceleiaşi universităţi, în 2003, cu o teză despre sovietizarea armatei române. A publicat mai multe volume de autor şi în colaborare, dar şi ediţii de documente.
Este redactor-şef al săptămânalului MApN „Observatorul militar” şi membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. Realizează emisiunea „Prietenii muzei Clio” la postul de radio „Vocea Armatei”.

Lasă un comentariu