Arma condeiului

Când te miră firescul

Suntem, în fiecare zi, martorii atâtor experiențe, cele mai multe trăite prin intermediul știrilor, încât ajungem să ne îndoim și de propria umbră. Asistăm la adevărate crize de isterie prin spitale ori la gesturi altruiste nemaiîntâlnite, suntem agresați și răspundem la fel în trafic, uităm să interacționăm firesc, să prețuim, să recompensăm, să recunoaștem, să fim umani.

Totul este clipa trăită cât mai intens, propovăduită de profeți apăruți ca ciupercile după ploaie care ne învață cum să dobândim fericirea perpetuă, la pachet cu cele mai eficiente tehnici de relaxare ori cu vreun elixir ce promite tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. În acest context, mă așez la calculator cu o nevoie clară de a scrie despre firesc.

În urmă cu doisprezece ani, am fost martorul unei întâmplări cel puțin stranii pentru mine, la vremea aceea. Eram în Canada, la baza militară din Saint Jean sur Richelieu și urmam cursul de limba franceză. Alături de colegi din mai multe țări, pe lângă programul de învățare a limbii franceze, participam la foarte multe activități culturale.

Canadienii puneau mare accent pe cunoașterea culturii locale, drept urmare, în weekend-uri, se organizau excursii pe întreg teritoriul Canadei. Momente senzaționale, în care eram puși în contact direct cu istoria, cultura și frumusețile țării-gazdă. Două doamne se ocupau de toate detaliile care țineau de culisele acestor evenimente.

Hărți turistice, rezervări la diferite hoteluri, restaurante, închirierea autocarelor pentru deplasare, întâlniri cu persoane publice, cu militari din diferite unități, program de vizite, plus un minim instructaj, extrem de util fiecăruia dintre noi, pe care îl primeam în săptămâna premergătoare excursiei. Mă gândeam, uneori, la câtă muncă trebuia să fi fost în spatele organizării impecabile, câtă răspundere, câtă seriozitate. Dar, știți cum este, când lucrurile merg bine, nimic nu atrage atenția.

La un moment dat însă, doamna care se ocupa de grupul celor de la cursul de engleză trebuia să susțină un examen pentru a fi încadrată pe un post cu durată nedeterminată. Nu avea contracandidat, toată lumea o cunoștea, reputația cu care își făcuse treaba trei ani era de necontestat și, cu toate acestea, nu a reușit să obțină punctajul prevăzut în barem.

Așadar, a fost respinsă de un calculator, spre uimirea și indignarea noastră, mai ales a celor din țările foste comuniste. Pe de o parte, priveam acest aspect cât se poate de nedumerit, pe de alta, nu-mi puteam ascunde admirația pentru un sistem atât de bine pus la punct, matematic chiar, care nu lăsa niciun fel de loc pentru discuții, interpretări, lamentări.

Vă întrebați, poate, de ce atâta poveste pentru o situație de acum mulți ani, din altă țară? Ei bine, mi-am amintit toate aceste lucruri în timpul procesului de selecție la care am participat pentru funcția de redactor la Centrul Media al Elementului Național de Sprijin, rotația a XI-a, pentru teatrul de operații din
Afganistan. Mărturisesc, este prima oară când particip la o astfel de activitate, desigur, cu toate simțurile și cu toți senzorii activi, pentru a înregistra cât mai mult.

Așa aveam să aflu, de la bun început, că sunt colegi care s-au prezentat a doua oară la examen ori că unii au mai participat și în alți ani. Experiența lor pare comună și mă bucură. Paradoxal, deși vorbesc cu unii dintre cei respinși în trecut, nimeni nu pare să acuze vreo nedreptate din partea comisiei. Astfel, aud tot felul de rumori: A picat un domn maior la rezistență. Îi mai trebuiau  zece secunde. Sau: Un sergent s-a oprit un pic în timp ce făcea abdomene, fără să respecte poziția de odihnă. A fost eliminat din probă. Ori: dacă se întâmplă să atingi solul cu genunchii, atunci când faci flotări, ești, se înțelege, eliminat.

Sigur, în mod normal, dacă ai o bună condiție fizică, pe care fiecare militar trebuie să o aibă, este imposibil să ratezi. Observația mea însă continuă. Este interesant să vezi cât de ușor se confesează oamenii, parcă abia așteaptă să fie ascultați: Contează doar baremul, doar felul în care te încadrezi în cerințele poziției pentru care candidezi. Un candidat, văzându-mă mai curios cu privire la experiențele lor anterioare legate de testare, îmi spune, la un moment dat, pe un ton consolator, ba chiar ușor conspirativ: nu trebuia să fie funcția dumneavoastră la ENS. Aici e foarte greu de trecut.

Cum nu am însă grad de comparație, continui să mă amuz și să sper că totul va fi bine. Recunosc că mi se pare corect să te încadrezi în niște bareme, chiar și Hemingway dacă ai fi, că doar nu urmează să relatezi de pe marginea vreunei piscine, aflat sub binecuvântarea umbrelei și inspirat de cine știe ce băutură la modă.

Aveam însă să-mi dau seama, în foarte scurt timp, că experiența colegilor care mai participaseră la selecție este cât se poate de relevantă. Fără a face exces de zel, cu o politețe firească, aceeași pentru toată lumea, indiferent de grad, funcție ori unitatea de proveniență, membrii comisiei ne explică regulile, programul, condițiile și locul de desfășurare a probelor. Totul transparent, la vedere.

Fiecare probă se desfășoară în prezența celorlalți participanți. În sala de sport, colegii fac cerc în jurul celui care urmează și fiecare trăiește, pe rând, emoțiile colegilor. Doi instructori numără cu voce tare. Al treilea notează pe un caiet. Când candidatul nu execută corect exercițiile, este atenționat și, dacă este cazul, depunctat. Apoi, se citesc rezultatele. Noi însă deja le știm. Pentru că, de exemplu, la proba de 3.000 de metri ești doar un tricou, cu un număr, sub presiunea reală a unui cronometru neiertător. Numărul 73, 13’42”. Admis! Sau, după caz, respins, admis, respins, admis… Este tot ce se aude din partea evaluatorilor, printre zgomotele plămânilor ca niște foale încinse.

După care urmează alte teste, alte încercări, alte grile. La finalul perioadei de selecție, după aproape două săptămâni, se trag concluziile. Unii deja se gândesc să mai încerce. Alții sunt convinși că nu este pentru ei. Iar cei declarați admis așteaptă perioada de pregătire pentru misiune.

Discut, la un moment dat, cu un coleg despre rigurozitatea evaluării și, din câteva vorbe, ajungem la o concluzie tristă: Bombardați cu tot felul de evenimente, știri negative, zvonuri, supoziții, predicții, am ajuns să ne mire firescul!

Despre autor

Constantin Mireanu

Maiorul Constantin Mireanu este jurnalist militar şi abordează genuri de presă precum interviul, reportajul de presă scrisă şi de televiziune, filmul documentar şi de ficţiune. A obţinut premii la festivaluri de profil, naţionale şi internaţionale. Pasionat de cinematografie, jurnalism cultural şi de fotografie, Constantin Mireanu este absolvent al Masteratului Societate, Multimedia, Spectacol din cadrul Şcolii Doctorale „Spaţiu, Imagine, Text, Teritoriu”, un program al Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii de la Universitatea din Bucureşti.

Lasă un comentariu