Mi-aş fi dorit să merg cu trenul la Regimentul 74 Patriot din Mihai Bravu, însă, momentan, pe la Grădiştea nu se trece. Nu din cauza vreunui incident de ultim moment, ci a unei întâmplări banale petrecute în urmă cu 14 ani. Sfârşitul existenţei unui amărât de picior de pod a tăiat orice legătură feroviară directă între Bucureşti şi graniţa de sud a ţării. Un drum cu trenul pe ruta Bucureşti Nord-Salonic, de pildă, durează acum 17 ore, garnitura feroviară fiind nevoită să ocolească 60 de kilometri prin Videle, Teleorman.

De 14 ani încoace, niciun tren nu a mai trecut prin gara Mihai Bravu, pe ruta Bucureşti Progresul – Giurgiu şi retur. Calea ferată, prima pe teritoriul de atunci al României, construită de o companie englezească, în 1869, a fost atât de solidă, încât podul de peste Argeş, ridicat tot atunci, a cedat abia în 2005, din cauza inundaţiilor. Am ajuns la unitatea militară din Mihai Bravu, pentru a vorbi cu militarii de aici despre greutăţile vieţii de navetist şi despre modul în care lipsa transportului feroviar în zonă a devenit, în timp, o reală problemă.

Comandantul Batalionului 1 Rachete, împuternicit locţiitor comandant regiment, locotenent-colonel Cezar Dedu, se află în această garnizoană de 17 ani. Pentru el, naveta dinspre Bucureşti către Mihai Bravu nu a fost uşoară nici atunci când infrastructura feroviară era intactă, însă trenul reprezenta un mijloc de transport relativ sigur şi, înainte de toate, accesibil buzunarului.

Pot să vă spun că, prima oară când am ajuns aici, la Mihai Bravu, am venit cu trenul, pe relaţia Bucureşti-Giurgiu. Trenul pleca din gara Progresul. Locuiam cu chirie în Bucureşti, asemenea altor multor militari înregimentaţi la Mihai Bravu. Cei care locuiau în oraşul Giurgiu ajungeau la unitate tot cu trenul. La Mihai Bravu opreau doar personalele, povesteşte Dedu.

Cei de la CFR programau mersul trenurilor în funcţie de necesităţile unităţii militare. În gara din Mihai Bravu se revărsau, în fiecare zi, râuri învolburate de militari, trenurile staţionând destul de mult aici pentru a da posibilitatea tuturor să coboare. Copiii care, alături de părinţi, călătoreau cu trenul în acele vremuri se uitau cu admiraţie la acele mulţimi care se îndreptau către pădure, mulţi dintre ei dorindu-şi ca, într-o bună zi, trenul să aştepte şi coborârea lor, iar ceilalţi călători să le admire uniforma şi eleganţa militară.

Aici erau în jur de 14 unităţi, când armata era obligatorie. Era o garnizoană mare, îşi aminteşte plutonierul-major Vasile Iosub.

Gara din Mihai Bravu poate fi, în aceste zile, un bun platou de filmare pentru filme horror. Nimic nu mai aminteşte de mulţimile de altădată care animau acest colţ de codru. Crengile pomilor crescute la întâmplare au străpuns ferestrele clădirilor. De o parte şi de alta a căii ferate, nu sunt altceva decât boschete, iar, în zare, semaforul blocat pe culoarea roşie transmite parcă celebrul pe aici nu se trece.

Militarii de la Regimentul 74 Patriot ajung la locul de muncă cu mijloace de transport puse la dispoziţie de unitate. Acestea, însă, nu asigură decât transportul din cele două oraşe principale, Bucureşti şi Giurgiu. Cei care nu locuiesc în aceste două localităţi au opţiunea să iasă la un drum principal de unde maşina de transport să îi preia.

Mulţi aleg, în schimb, să vină la serviciu cu maşinile personale, din cauză că drumul lor nu se intersectează cu ruta principală Bucureşti-Giurgiu. Militarii care locuiesc în Comana, de pildă, ajung la serviciu cu ce pot: fie se strâng mai mulţi şi se deplasează cu o maşină, iar combustibilul e plătit la comun, fie ies la ia-mă, nene! Maşinile de ocazie sunt extrem de rare în această zonă, aşa că această opţiune nu este de luat în seamă. Când exista alternativa numită CFR Călători, abonamentele la tren erau decontate, iar militarii erau mulţumiţi.

Calea ferată oferea armatei varianta ideală când se punea problema transportului tehnicii militare către alte locuri.

Când trebuia să ne deplasăm, să facem marş, aveam rampa CFR aici, iar transportul tehnicii militare era asigurat. Se punea tehnica pe tren, gândiţi-vă că această rampă CFR a fost concepută în ideea în care aici era o garnizoană mare, spune locotenent-colonelul Dedu.

Plutonierul-major Vasile Iosub îşi amintește, la rândul lui, de vremurile în care transportul tehnicii militare se făcea pe calea ferată.

Până să se desfiinţeze batalionul şi să apară aici Regimentul 74 Patriot, noi plecam la Capu Midia. În loc să mergem şi noi să îmbarcăm tehnica aici aproape, în gară la noi, trebuia să o cărăm cu camioanele până la gara Progresul, unde se formează garnituri care merg spre Capu Midia. Înainte, îmbarcam tehnica direct aici, spune Iosub.

Din ultimele informaţii, autorităţile au în plan ridicarea unui pod uriaş peste Argeş, în zona Grădiştea, pe sub care să treacă… vase de croazieră! Planurile de viitor ale CFR Infrastructură nu mai vorbesc despre un pod peste râul Argeş, ci de unul ridicat peste Canalul Dunăre-Bucureşti. De aici şi varianta vaselor de croazieră care vor plimba turiştii în zonă. Cine ştie, poate această opţiune se va dovedi salvatoare şi pentru transportul tehnicii militare de la Regimentul 74 Patriot către Capu Midia. Nu se va mai circula pe Argeş, în gios, ci spre Bucureşti, în sus.

Despre autor

Liviu Anghel

Lasă un comentariu