Arma condeiului

Când tupeul bate gradul

O expresie des întâlnită în primii ani ai carierei mele era aceea că funcția bate gradul și vedeam tot felul de colegi încântați când un comandant mai tinerel era adus să comande pe unii mai în vârstă decât el și, evident, cu mai multă experiență la trupe. Încântare care a ținut doar până când ei înșiși s-au văzut în ipostaza de a fi comandați de un ofițer mai proaspăt în promoție, dar cu oarece proptele la forurile decizionale.

Erau tot felul de legende, care mai de care mai savuroase. În acele vremuri, demult apuse. Acestea se perpetuau din generație în generație, între cadrele militare, la fel ca poveștile cu practicile neregulamentare dintre soldații de cicluri diferite. Se povestea de căpitani curajoși care nu se sinchiseau să dea colonei cu burta de pământ, cu vreo expresie mitraliată scurt către formație: De la mine în jos, toată lumea-CULCAT! Parcă auzi ropotele nasturilor și paftalelor lovind caldarâmul, la comanda săvârșitoare…

Se făceau, de bună seamă, și niște experimente de unii comandanți de structuri și birourile lor de partid pentru a pune ofițeri tineri, proaspăt absolvenți de academie, la comanda regimentelor mecanizate. Nu zic că aceștia din  urmă nu aveau calități de lideri, cunoștințe solide sau deprinderi formate. Era moda omului nou, dar care nu a dat rezultate în toate cazurile. În cele mai multe, după știința mea.

Umilirea nu avea sorți de izbândă nici atunci, la fel cum nu poate să aibă acum. Semn că demnitatea și onoarea militară, practic bunul-simț elementar, sunt valori care s-au perpetuat și consolidat în timp. Și care nu pot fi nesocotite sau nu pot fi ignorate, în niciun chip, oricât s-ar strădui unii sau alții, puțini la număr, să demonstreze contrariul. Prin exemplul lor personal, firește.

Eram invitat, pe la mijlocul acestei toamne, la ceremonia aniversară a unei unități care adunase ani buni în istoria sa. Formația militară în linie, de-a stânga și de-a dreapta tribunei numeroși invitați, foarte mulți cu părul cărunt. Se rosteau discursurile, amplificarea funcționa ireproșabil, totul decurgea milimetric, după programul înscris pe invitație. Când mai apărea câte un nou invitat, observam că se mai producea rumoare printre cei care îi urau bun venit și îl îmbrățișau la venire.

Dar în tonalități blânde, care nu deranjau desfășurarea generală a ceremoniei. După părerea mea. Deodată, din grupul persoanelor care avuseseră privilegiul să ocupe un loc în tribună s-a desprins un oficial îmbrăcat în uniformă, care a venit în mijlocul invitaților, foarte aproape de locul unde mă aflam, și a început să ne certe crunt că nu menținem liniștea, că nu avem respect, că nu trebuia să venim dacă nu suntem atenți. M-am uitat în jur.

Câțiva generali cu multe stele la vremea lor, acum pensionari, se uitau stupefiați că cineva li se adresează pe acest ton, mai ales că toți erau atenți – și eram și ceilalți din jur – să auzim ce misiuni mai are structura în care lucraseră ani buni. Am încercat să salvez situația, profitând că noua uniformă nu mai etalează gradele pe umeri și că, poate, însemnele din piept nu au fost distinse printre gesticulațiile de brațe și degete amenințătoare. Le-am spus că este, probabil, unul dintre organizatori. Fapt ce a fost devoalat, mai apoi, de crainicul ceremoniei care l-a invitat să ia cuvântul. Nu era vreun oarecare. Atunci s-a aflat și gradul, și funcția și ce eșalon reprezintă. A cui imagine să mai salvezi în această situație? Poate a celor lezați.

Nu am înțeles această atitudine. Nici atunci și nici acum, după atât timp. M-am gândit că poate respectivul nu a fost informat cine erau invitații. Dar, tocmai, atunci când nu cunoști bine auditoriul ești mai precaut să te lansezi în discuții care îți pot aduce deservicii. Simplul fapt că erau oameni în vârstă și tot era de-ajuns să păstrezi o anumită decență. Efectul a fost că mulți dintre cei ofensați de acest comportament inadecvat au părăsit locul ceremoniei chiar pe timpul discursului său.

Probabil, mi-am spus, iată o formă de protest a unor seniori față de cineva care a depășit granițele bunei cuviințe. Am ales să nu las pradă uitării acest episod și de aceea l-am relatat. Nu am dat nume, cum îmi vor reproșa mulți dintre cititori. Nici nu era cazul, pentru că situația e bine știută și taxată de participanții la eveniment. Important este ca personajul al cărui tupeu a forțat limitele bunei-cuviințe să citească aici și să priceapă că prestigiul și autoritatea nu se construiesc în acest mod. Sau, dacă așa se construiesc, atunci se vor prăbuși la cea mai lină adiere de vânt…

Despre autor

Ion Ciontea

Lasă un comentariu