Cristina Buzdoianu este deja un nume printre pictorii contemporani, dar și exemplul viu că pasiunea pentru frumos se cultivă, în paralel cu drumul profesional ales pe băncile facultății.

Când privești tablourile Cristinei, nu-ți trece nicio secundă prin minte că persoana veselă și plină de culoare din fața ta este, de meserie, inginer. Și încă un om foarte dedicat profesiei, care a studiat mult și a dezvoltat o carieră plină de satisfacții profesionale. Atunci când a descoperit pictura, era deja o persoană matură, care își dorea să-și canalizeze energia spre frumos.

Am absolvit Facultatea de Energetică, Universitatea Politehnică, secția Centrale Termice, în 1995, apoi am intrat în domeniul construcțiilor, unde am lucrat până în 2012, și m-am specializat pe calitate-auditor, își amintește ea despre începuturile în carieră. A lucrat în managementul calității, management de mediu, pe ISO 2001, iar în 2016, a intrat în domeniul militar, unde lucrează la organismul de certificare al armatei, la Departamentul pentru Armamente.

Este ceea ce mi-a plăcut din tot acest domeniu, acum fac audit pentru furnizorii armatei, pe managementul calității. Din punctul meu de vedere, a fost o schimbare majoră, dintr-un domeniu civil în cel militar, spune ea, recunoscând că totul este diferit, cu multe provocări. Schimbarea a avut loc după vârsta de 40 de ani, când ești deja format, ai o mentalitate, lucrezi într-un anume fel. Activitatea mea se bazează mult pe interacțiunea cu oameni. Audit nu înseamnă doar control, ci și a-i ajuta pe ceilalți să vadă lucrurile altfel decât sunt ei obișnuiți.ând privești tablourile Cristinei, nu-ți trece nicio secundă prin minte că persoana veselă și plină de culoare din fața ta este, de meserie, inginer.

Și încă un om foarte dedicat profesiei, care a studiat mult și a dezvoltat o carieră plină de satisfacții profesionale. Atunci când a descoperit pictura, era deja o persoană matură, care își dorea să-și canalizeze energia spre frumos.

Vernisaj 2019

Pasiunea pentru pictură nu a apărut la vârsta copilăriei, atunci când cei mici sunt, de obicei, descoperiți mâzgălind „cu talent”. Își amintește desenele pentru școală nu prea grozave, dar la care tatăl ei o ajuta, pentru că de la el a moștenit, crede ea, talentul. Îmi povestea sora tatălui meu, cu doi ani mai mică decât el, că în acele vremuri grele ale copilăriei lor, tatăl meu i-a desenat și scris surorii mai mici tot abecedarul, pentru că bunica nu avea bani să cumpere încă unul. Este clar că moștenesc ceva și de la el, însă trecusem demult de vârsta copilăriei când am început să acord mai multă atenție desenului.

În primul an de facultate a început să deseneze, mai mult ca formă de relaxare. Mi-am dat seama că timpul trecea foarte repede atunci când desenam și era o activitate care mă liniștea foarte mult. A început să meargă la expoziții de pictură, îi plăcea să picteze în parc dar, după terminarea facultății, a abandonat acest proiect de suflet. M-a prins foarte mult partea de carieră, în fiecare an mergeam la câte un curs de specializare, este foarte important, în viață, să-ți alegi meseria care ți se potrivește.

Amorphous – expoziție temporară de pictură găzduită de Muzeul Național de Geologie

În 2007, un medic i-a sugerat să facă ceva pentru ea, pentru că trecea printr-o perioadă stresantă. Și-a adus aminte de momentele de relaxare pe care i le oferea pictura și, căutând pe internet, a găsit Școala Populară de Arte. Am dat examen și am fost admisă. Cursurile au durat trei ani, plus încă unul de specializare. După ce am fost admisă, mi-am anunțat familia despre noua perspectivă pe care am ales-o. Nimeni nu m-a luat în serios, dar în octombrie am început școala.

A studiat cărbune, în anul I, cu profesoara Iuliana Florea Lucan, iar la sfârșitul anului a început să lucreze culoare, în ulei. Profesoara și-a dat seama că, pentru mine, este importantă culoarea, astfel că m-a îndrumat spre a lucra mai mult pe culoare decât pe formă, mai precis curentul impresionist.

Prima temă s-a intitulat Ziduri și vegetație, iar prima expoziție personală a avut loc în 2012, la Cercul Militar Național, și a cuprins lucrări din acea temă. O parte a tablourilor le-am făcut cadou, prefer ca lumea să se bucure de ele. Familia m-a susținut mereu însă, din păcate, cel care mi-a insuflat această dorință de a picta – tatăl meu – s-a stins din viață cu un an înainte. Expoziția i-am dedicat-o, mă alinta mereu „pictorița mea”, spune, cu tristețe în voce, artista.

Au urmat și alte expoziții de grup, alături de colegi de la Școala Populară de Arte. Pictura a devenit, astfel, o realizare și recunoaște că este mai mult decât a visat în momentul în care a pornit pe acest drum. Meseria pe care o practic mi-a plăcut întotdeauna, pictura nu a fost o refulare, a fost o completare a carierei mele profesionale. Nu-mi propun nimic, astfel că este posibil să iasă mai mult decât îmi imaginez.

Pictura a fost și este o relaxare, dar mi-a plăcut mult să experimentez. Nu mi-a fost frică niciodată că stric o pânză. Nu m-a grăbit nimeni și nimic, e un domeniu în care nu am termene, nu am presiune. Este doar pentru mine.

Am lucrări de care nu mă pot despărți. Un pastel, o pădure de toamnă, cu o mașină de epocă ce iese din pădure, pe care l-am intitulat Seară de bal. Când l-am lucrat, în mai multe etape, nu am avut noțiunea timpului, m-a acaparat total povestea. Mai am o lucrare, o fată cu păr roșu aprins, văzută din spate, pe care am făcut-o cadou unei prietene psiholog care lucrează cu copii cu probleme de vedere.

Despre autor

Andreea Motoc

Lasă un comentariu