Amintirile de front ale veteranului de război general de brigadă (ret) Florea Dobrescu, publicate recent în Observatorul militar, sub titlul 75 de ani de la evenimentele din august 1944, își reiau firul în rândurile de mai jos, purtându-ne, de această dată, prin Capitala mutilată a lui septembrie 1944 și reorganizarea armatei române după actul de la 23 august.

După alungarea trupelor germane, rămas în zona de dispersare cu unitatea unde lucram ca dactilograf (Subsecretariatul de Stat al Aerului, condus de ministrul  Gheorghe Jienescu), continuam să trăiesc zile și nopți de neliniște, de confuzie, cu multe întrebări fără răspuns.

Atmosfera devenise tot mai tulbure, amenințătoare. Armata Roșie continua operația ofensivă fără a ține seama de actul de la 23 august. Rușii au dezarmat și capturat peste 6.000 de ofițeri, 5.000 de subofițeri și mai mult de 150.000 de soldați, deci peste 160.000 de militari români (părinți, frați, prieteni de-ai noștri), precum și o mare cantitate de armament, tehnică și animale.

Atacarea coloanelor de ostași în retragere, capturarea sau dezarmarea lor mă convingeau că Tăvălugul roșu nu este oprit de armistițiul prin care încetaseră ostilitățile cu URSS. Extinzând la teritoriul național, ceea ce vedeam în spațiul în care trăiam îmi creiona tabloul unic din istoria poporului român, în care țara devenise un Babilon de armate învrăjbite, un imens exod.

Coloane nesfârșite a trei armate, cu efective de peste două milioane și jumătate de militari și tehnica aferentă, mărșăluiau spre Vest, de multe ori de-a valma, în același sens, dar cu scopuri diferite:

O armată română în retragere de pe Frontul de Est, învinsă, decimată, hotărâtă să continue lupta întoarsă la 180 de grade, precum și alta din interior, formată din recruți, partea sedentară, care, din ziua de 24 august, începuse să mărșăluiască spre nord, însoțită de cântecul Treceți, batalioane române, Carpații!, pentru a intra în lupta în scopul eliberării nord-vestului țării. Primiseră ștafeta nevăzută de la cei ce luptaseră pe Frontul de Est care, după lungul marș și o scurtă refacere, urmau să li se alăture.

O armată germană de aproape șase sute de mii de oameni, surprinsă de evenimente, debusolată, hăituită, dar capabilă de reacție, care trăia ultimele zvârcoliri pe teritoriul României.

O armata sovietică imensă, în ofensivă, în puhoaie nesfârșite de peste un milion și jumătate de oameni, crudă, răzbunătoare, care mărșăluia nestingherită spre sud, în peninsula Balcanică, spre vest, către Iugoslavia sau spre nord-vest, pentru a intra în lupta spre Berlin.

Se adaugă, în colbul drumurilor, zeci de mii de basarabeni sau moldoveni refugiați ori în căutare de hrană, precum și alte sute de mii de prizonieri sovietici, eliberați din lagărele românești.

Revăzută după cinci luni de stat în zona operativă, Capitala era mutilată groaznic. Simțeam înțepături în inima ce îndrăgise Bucureștiul când vedeam în centru zeci de blocuri transformate în ruine și moloz, afumate de incendii sau ciuruite de gloanțe.

Imaginea Capitalei acelor zile nu poate fi completă decât dacă distrugerilor li se adaugă pustietatea, dispariția animației de pe marile bulevarde și străzi. În locul lor, răsunau pașii trupelor sovietice, însoțiți de cântecul Katiușa. Patrule sovietice mișunau pretutindeni. Îndeosebi noaptea se auzea tirul automatelor. Bande de ostași sovietici, beți, scăpați de sub control și supraveghere, comiteau crime, jafuri, violuri, încăierări și furturi. Mulți militari sovietici se purtau brutal, ca ocupanți.

Dimineața zilei de 10 septembrie 1944. Soarele, abia ieșit din găoacea pământului, învăluia cu razele ce prevesteau o zi călduroasă forfota neobișnuită de pe un aerodrom militar din apropierea Capitalei. Se alimentau aparatele unui Grup de Vânătoare și se făceau ultimele verificări pentru decolarea lor, spre nord.

Primirea ordinului așteptat de peste zece zile de dislocare a unității în Zona de Operații și intrarea în compunerea Corpului Aerian Român produseseră o explozie de bucurie și puseseră capăt indignării și revoltei aviatorilor față de decizia Înaltului Comandament Sovietic privind blocarea aviației militare române la sol, inclusiv a celei destinate Zonei de Operații.

Invocarea motivelor privind acoperirea de către Aviația Aliată a coloanelor sovietice ce afluiau spre Iugoslavia sau de înlocuire de pe avioanele românești a vechilor însemne cu cocarda tricoloră nu putuse ascunde teama de o eventuală acțiune a trupelor române.

Totodată, așa cum auzeam discutându-se în rândul cadrelor și descifrasem din unele documente pe care le dactilografiam, la 7 septembrie, armatele române și corpul aerian intraseră în subordinea Grupurilor de armate sovietice, cu o singură excepție.

La aceeași dată, Marele Stat Major și cel al Aerului pierduseră atribuțiile de organizare, planificare și conducere a operațiilor, rămânând un fel de organe administrative pentru primirea rapoartelor, darea comunicatelor de război, completările cu efective, tehnică și materiale.

Mâhnirea în rândul personalului de aviație crescuse până la punctul de explozie ca urmare a faptului că, deși constituit, Corpul Aerian Român nu acționase, cu excepția câtorva escadrile de observație, recunoaștere și legătură, una de vânătoare.

Asta în timp ce în Zona Interioară trupele române erau lipsite de sprijin și acoperire aeriană pe timpul regrupării, deplasării, ocupării dispozitivelor și ducerea acțiunilor, iar în cea de operații nu puteau fi lovite concentrările, deplasările și transporturile inamice spre front și raioanele de dislocare a aviației germano-maghiare.

La 10 septembrie 1944, mi-am luat la revedere de la colegul meu în vârstă de numai 14 ani, Emil Iosipescu, care de la 13 ani fusese pe Frontul de Est. De această dată, îl însoțea pe prințul aviației românești, căpitan aviator
Constantin Cantacuzino (Bâzu), pilotul cu nume și sânge domnesc, cunoscut întregii aviații române pentru faptele sale de vitejie.

În luptele de apărare a Capitalei împotriva aviației germane, doborâse un avion bimotor la nord de Urziceni, la 30 august făcuse parte dintre aviatorii români ce întâmpinaseră în aer avioanele Liberators, iar imediat după 23 august executase, în mare secret, o misiune aeriană, de luptă și diplomatică, la Foggia – Italia (cu un avion de vânătoare a dus un mesaj al Casei Regale comandantului Forțelor Aliate din Italia, precum și un ofițer superior american căzut prizonier după o misiune executată în zona Ploiești).

Acesta fusese încuiat în fuzelaj, în compartimentul stației radio, cu masca pe figură, înfășurat în șube și combinezoane de zbor, pentru a fi transportat ca delegat al celor aproximativ o mie de prizonieri anglo-americani din București. Urmărind pierderea în zare a avioanelor Grupului de aviație, gândurile îmi zburau și la comandorul Dan Mon Cher Vizanty, pentru faptul că nu l-am cunoscut numai ca pilot-erou, ci și ca cel care m-a primit, în martie 1943, după absolvirea școlii de copii dactilografi, la Secretariatul ministrului Jienescu.

Sau la căpitanul aviator Demetriu Benedict Cârâc, un erou al românilor doborât la Stalingrad. Așa cum pentru francezi a fost Antoine-Maria Roger, viconte de Saint-Exupéry și autorul celebrei povestiri Micul Prinț, aviator căzut pe frontul antifascist, și căpitanul aviator Cârâc era scriitor, poet și prozator. El a fost cel care a propus și înființat Școala de copii dactilografi. 90% din cei 60 de copii ajungând la grade de colonel și general, oameni de stat sau în conduceri de întreprinderi și instituții de stat.

Prezent pe aerodrom, eram năpădit de gânduri, cuprins de amărăciune și durere că nu mi se îndeplinise rugămintea de a pleca pe front ca voluntar, dar înțelegând că nu puteam lăsa Secretariatul ministrului Aerului fără al doilea dactilograf.

Primisem totuși promisiunea, care s-a și îndeplinit, de a fi luat în misiunile de transport care se executau pe cale aeriană. Urmărind pierderea în zare a avioanelor Grupului de aviație ce pustiiseră terenul de zbor și inimile celor rămași, nu bănuiam că, începând cu sfârșitul acelei luni, voi fi luat în fiecare sâmbătă și duminică în misiuni de transport a unor materiale de aviație necesare unităților din zona operativă.

În acest fel, am început cu Turnișorul de lângă Sibiu, urmând Turda, lacul Balaton, trăind din plin, până la 9 mai 1945, atmosfera de luptă, cu misiuni de câte două zile și o noapte. Doream să las în acel cuib de vulturi o parte din inimă care să bată în continuare împreună cu a lor, să palpite și să pulseze ritmat ca acele orologiului luptei, bucurându-mă de ziua când s-au repus bornele pe vechiul hotar firesc al țării. n

General de brigadă (ret) Florea Dobrescu, veteran de război, are aproape 50 de ani de activitate militară, perioadă în care i s-au acordat 18 decorații, din care patru ordine Steaua Republicii, clasa a V-a, și Meritul Militar, clasele I-III. În 1995, a primit Medalia Crucea comemorativă a celui de-Al Doilea Război Mondial, 1941-1945, în 2015, Ordinul Virtutea Militară în grad de Cavaler, cu însemn pentru militari, iar în 2018 i-a fost conferită Emblema de Onoare a Statului Major al Apărării.

 

Despre autor

Trustul de Presă al MApN

Lasă un comentariu