Pentru mulți dintre românii ajunși acum la maturitate, echipa națională de fotbal a României a reprezentat un reper valoric al copilăriei și adolescenței. De aceea, noi cei contemporani cu marile succese ale Generației de Aur, suntem suporteri necondiționați ai tricolorilor. Cu sau fără argumente Contra. Și poate tot de aceea, dacă avem o bază argumentativă logică, ar fi bine ca punctul nostru de vedere să fie ascultat.

Cel mai elocvent sentiment la final de campanie pentru (ne)calificarea la Campionatul European din 2020 l-am trăit vineri seară, mergând la Arena Națională pentru meciul cu Suedia. Trebuia să îi batem pe vikingi ca apoi să sperăm la un punct în fieful Spaniei, aflată deja în vacanță fotbalistică.

Am parcat mașina la vreo trei kilometri de stadion, după care am mers pe jos până la intrare. Plimbarea mi-a oferit posibilitatea unei retrospecții și a repunerii în postura suporterului care învârtea antena să prindă bulgarii sau care căuta disperat un ziar după o mare victorie a naționalei. Grupuri de suporteri români se îndreptau, scandând, spre stadion, fapt care a făcut ca o altă amintire să devină realitate.

Cea în care vibrezi la unison alături de o masă de oameni, când simți că glasul tău e cel mai puternic și, fără efortul tău, nimic din ceea ce se petrece în tribună nu ar fi posibil. Este acel sentiment al suporterului care venea la stadion cu multe ore înainte de fluierul de start, pentru a prinde loc în tribună. Deși nu am fost martor la astfel de scene, mi s-a povestit cum, în anii regimului comunist, oamenii veneau la meci înarmați cu salam și pâine, cutii de table și multe altele pentru a învinge așteptarea până la începerea meciului.

Acum lucrurile sunt diferite. Intrarea se face prin turnicheți, locurile pe scaun sunt numerotate, iar, ceea ce este mai grav, relația fotbaliștilor cu suporterii s-a computerizat și ea. Lipsește veriga sufletească de odinioară. Aș putea spune chiar că fotbaliștii sunt niște aroganți plătiți cu salarii grase, cărora nu le pasă pentru cine joacă. Deoarece suferința după umilința cu Suedia nu a simțit-o Stanciu sau Keșeru, ci omul care a dat poate și 100 de lei pe bilet, să tremure în tribună.

Despre selecționerul cu nume predestinat, ce să mai vorbim? Să faci experimente în apărare la un meci decisiv, cu o echipă mai bine cotată decât a ta, înseamnă, într-o exprimare politicoasă, naivitate. Direct responsabil de o campanie care a început perdantă este, fără îndoială, antrenorul desemnat de Federația Română de Fotbal.

Abordarea din aceste preliminarii, la fiecare meci, conduce către această ipoteză. Selecționerul aflat la final de mandat nu este intenționat Contra fotbalului românesc. El atât poate din punct de vedere profesional, limitele sale fiind clar definite de rezultate, abordări, ieșiri în public și chiar gramatică. El este milionar din fotbal, însă averea sa s-a creat și pe biletele la meci plătite de suporterii care trăiesc dintr-un salariu de bugetar.

Nu vreau să mă erijez în reprezentantul celor care sunt Contra echipei naționale de fotbal a României, dar o întrebare cred că am dreptul să pun: noi, suporterii, de ce trebuie să suportăm? Rezultatul este efemer și poate fi influențat de factori conjuncturali.

Ce ne facem însă cu determinarea, cu efortul dus până la epuizare de jucători, cu mândria de a reprezenta România? Unde le-ați văzut pe toate acestea? În meciul cu Suedia? Acele motive sunt cu adevărat Contra echipei naționale de fotbal a României, precum și capacitatea scăzută a unui selecționer care se va întoarce liniștit la viața de huzur, după acest mandat dezastruos.

Drumul retur, din tribună spre locul de parcare, a fost cel mai trist din cariera mea de suporter al naționalei. Era o luptă internă aprigă între contemporaneitate care oferea numai argumente Contra) și amintire. Deocamdată a învins trecutul…

P.S. Articolul a fost scris înainte ca Spania să ne rupă în ultimul meci din preliminarii, cu 5-0. Selecționerul Cosmin Contra, aflat oricum la final de mandat, și-a dat demisia. Pe parcursul mandatului, Contra a stat mai mult în Spania, acolo unde are casa și locuiește cu familia.

Despre autor

Cristian Frisk

Lasă un comentariu