Interviu cu Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române

Domnule președinte, vă mulțumesc foarte mult pentru faptul că ne-ați primit acum, în ajunul Centenarului; parcă se strâng lucrurile, și emoția, și evenimentele. Timpul, care acum 100 de ani nu mai avea răbdare, pare să fie și azi la fel. Ce ne puteți spune?

Eu, ca istoric, vă pot spune că anumite procese istorice, întâmplări aveau o anumită durată. Fernand Braudel vorbea de durata lungă în istorie pentru analize, dar câteodată nu numai istoricul trebuie să-și ia o perspectivă, ci viața însăși, iar în acest moment, chiar dacă s-au accelerat toate fenomenele, procesele și faptele în ultima vreme și trecem foarte repede de la una la alta, abia ne obișnuim cu o invenție tehnică, vina alta care o copleșește și timpul istoric parcă are alte dimensiuni.

La 100 de ani, nu știu dacă ne dăm seama exact, noi, contemporanii, de măreția acelui moment, despre ce au reușit să facă acei oameni.

Nu ne dăm seama și pentru că nu avem destule cunoștințe și viața asta e formată din cunoștințe și nu ne dăm seama și dintr-un alt motiv: în timpul regimului comunist, cumva, s-a supralicitat istoria noastră care era prezentată drept glorioasă și mai există oameni care au prins acea perioadă, pentru că nu au trecut decât trei decenii și mulți sunt reticenți la ideea permanenței noastre pe acest pământ, la ideea unei anumite continuități și au impresia că suntem un popor nou, care s-a creat rapid și care a creat un stat târziu. Stat care este unul foarte tânăr și neexperimentat.

Se poate întâmpla ca statul național modern să fie, într-adevăr, mai puțin închegat, pentru că la fel s-a întâmplat și în Germania, și în Italia, și în țări cu tradiții mai mari, dar statul, ca idee, la noi, vine din perioada Imperiului Roman.

Dacă luăm cuvinte din limba română care se referă la instituțiile statului și la stat, foarte multe dintre ele, majoritatea, sunt de origine latină. Înseamnă că o structurare politică, legată de ordine, disciplină, împărțirea dreptății, organizarea bisericii, organizarea școlii și a instruirii, toate astea s-au petrecut de-a lungul vremurilor.

Și nu pe 100 de ani, ci pe 1.000 și ceva de ani, pentru că numele de Țară Românească, deși unii nu vor să creadă, are o vechime impresionantă. Primele țări românești sunt pomenite în surse acum mai bine de 1.000 de ani, la Dunăre și la Carpați, deopotrivă la nord și la sud de Dunăre.

Pentru că poporul român, fiind cel mai numeros popor din sud-estul Europei, s-a format și pe cea mai largă arie din sud-estul Europei. Iar noțiunea de Țară Românească este sinonimă cu cea de România. Așa cum Deutschland este sinonimă cu cea de Germania.

Prin urmare, trebuie să ne gândim la un proces îndelungat, la un fel de lucrare a poporului român asupra lui însuși, cum ar fi zis Nicolae Bălcescu, ca să putem înțelege ce moment extraordinar s-a întâmplat în 1918, când românii și-au făurit un stat național unitar, România întregită. Și asta în pofida tuturor greutăților și a faptului că nici măcar în 1918, pe la jumătatea anului, era greu de imaginat că se va împlini unitatea completă.

Cum i-am putea ajuta pe cei ce ne citesc să aibă o cultură a înțelegerii acestor lucruri, pentru că, dacă îmi permiteți analogia cu hrana trupească, noi acum vorbim de o hrană sufletească; așa cum în partea fiziologică a omului, riscăm, dacă nu urmăm etape naturale, să creăm o indigestie sau să rămânem flămânzi și aici este cam același lucru. Din păcate, școala nu ne învață să facem lucrul ăsta, în multe cazuri Rusia nu are niciun interes ca noi să fim pe picioarele noastre, cum n-avea nici în 1918, atunci când bolșevicii săpau în conștiința ostașului român, cum am putea să dăm acel bun-simț pe care l-a avut țăranul român, ostaș la acea oră, țăran care nu și-a degradat ofițerul, care a rămas alături de preot, alături de rege… Acum ne-am pierdut niște repere și foarte puțini ne ajută să le recuperăm. Cred că ar fi marele câștig al Centenarului revenirea la aceste repere.

Cred că marea problemă cu care ne confruntăm este că nu mai facem fiecare ceea ce știm mai bine să facem. Noi trebuie să ne canalizăm spre o specialitate. Asta se vede de acum 2.000 de ani, că nu putem să facem toți de toate. Și atunci, dacă fiecare avem o specialitate, ar fi foarte bine să ne ținem de ea.

Or, noi, astăzi, ce facem? Într-o țară liberă – și ne-am luptat să ne cucerim libertatea! –, ne pronunțăm toți pe mijloacele de difuzare în masă, în legătură cu de toate și mai vrem să ne și creadă lumea. Cei care ne urmăresc simt de îndată unde e vorba de sinceritate și unde de prefăcătorie. Și, prin urmare, este mai firesc, atunci când vorbim despre un lucru sau despre altul, să recunoaștem că vorbim ca specialiști sau exprimăm o părere de om obișnuit.

Și istoria e o specialitate. Trecutul nu se lasă dezvelit dintr-o dată, așa cum te-ai uita la un peisaj și îți place sau nu-ți place. Trecutul este dincolo de plăcut și neplăcut. El e un domeniu de viață care trebuie studiat cu armele specialistului și trebuie relevat. Or, o anumită neîncredere în legătură cu momentul acela sublim de la 1918 vine și din incultură, din necunoaștere.

Educația în România ar trebui să prevadă un lucru fundamental: cunoașterea vieții trecute nu înseamnă o referință la un trecut mort, ci înseamnă cunoașterea vieții așa cum s-a derulat ea altădată. Experiența asta de viață e de o bogăție inepuizabilă. Dacă neglijăm experiența de viață a unei comunități, condamnăm acea comunitate, inițial la stagnare și pe urmă la regres.

E ca și cum un om nu și-ar cultiva amintirile sau nu și-ar cultiva memoria ori nu și-ar folosi memoria. Un om fără memorie devine un caz care trebuie tratat din punct de vedere medical. Un popor care refuză să-și cunoască destinul trecut este un popor condamnat, este un popor marginalizat. Iar noi, refuzând să ne cunoaștem trecutul, ne refuzăm prezentul.

Oare noi refuzăm sau cei care ar trebui să-l prezinte tinerilor nu o fac? Și în momentul când ați devenit președinte al Academiei Române a pornit un val de speranță, care este la fel de puternic și acum, că ați putea face ceva, că ați putea ajuta cu onorabilitatea instituției ieșirea din turnul de fildeș a specialiștilor și intrarea în agora. Pentru că foarte multe pârghii ale statului nu funcționează și în momente când suntem puși în fața unor evenimente neprevăzute, poate anormale de multe ori, șansa de a avea specialiști, de a avea personalități a căror voce nu poate fi pusă la îndoială ar putea pansa niște răni. Credeți în formula asta, poate una de extremă urgență, dar cred că suntem într-o situație de extremă urgență?

Eu cred în formula asta, dar dacă publicul pentru care cobori în agoră, în forum, în piața publică să vorbești nu este pregătit, te lovești ca de un zid. Noi trebuie să-i pregătim pe tineri pentru viață.

Cine să o facă?

Sistemul de învățământ din România.

Nu o prea face.

Ar trebui să o facă, firește, mai întâi familia, până la șapte ani. Valorile fundamentale pe care eu le-am învățat despre viața asta, de la bună-cuviință, bun-simț, formule de adresare în public, respect, politețe până la rugăciunile de seară către Dumnezeu care ne dă de toate dacă suntem buni, toate astea se învață în familie.

Familia, astăzi, este foarte grăbită; tineri care-și întemeiază familii își fac cariere întâi și după aceea, dacă le ajută Dumnezeu să aibă copii, bine, dacă nu, nu. Copiii cresc în felul lor, iar dacă au bunici sunt norocoși. Intră la școală, iar în sistemul de învățământ, printr-un șir de erori pe care nu pot să le enumăr acum, nu se mai face școală organizată și serioasă. Iar pentru ca un public să recepteze un mesaj trebuie să fie pregătit.

Dacă un fizician vrea să le explice oamenilor cum s-au construit piramidele Egiptului, ca să nu creadă că au venit extratereștrii să le facă, așa cum vehiculează unii, și vrea să folosească termeni simpli, le va spune: pârghia, planul înclinat, scripetele au servit la… Acest specialist se poate trezi cu o surpriză foarte mare. Unii nu înțeleg nici ce sunt mecanismele simple.

Pentru că nu vă imaginați, cred, că fizica se învață mai bine în școală decât se învață istoria! Măcar fizica a rămas cu altă programă, însă istoriei, geografiei li se dă câte o oră pe săptămână. Sigur, vina este a noastră, nu am bătut cu pumnul în masă, decidenții trebuiau să știe că școala, așa cum a gândit-o Spiru Haret, nu trebuia să rămână ca pe vremea lui, dar anumite fundamente ale ei trebuiau preluate de atunci, pentru că acei oameni au dat legi ale învățământului care au fost valabile, nu o jumătate de an, un an, doi ani, ci au rămas valabile zeci de ani și și-au dat măsura valorii.

Ne poate trezi Centenarul? S-ar putea să fie momentul de încercare a revenirii?

Da, Centenarul ne poate trezi, dacă reușim să comunicăm cum trebuie cu poporul nostru, care așteaptă aproape minuni. Dar răul făcut nu se lasă doborât atât de ușor.

Ce le spun părinții copiilor, atunci când le explică, firesc, că trebuie să ia note mari la școală, dar ei văd că unii, care sunt la limita repetenției, ajung milionari sau iau decizii pentru noi, ceilalți?

Trebuie schimbat complet discursul nostru. Noi am avut, în ultima vreme, din păcate – și, iată, a rodit negativ –, șefi de guverne și mai ales de stat, care s-au dus la deschiderea anului școlar sau universitar și le-au spus elevilor și studenților că școala este importantă, dar nu prea. Pentru că ei nu au fost primii la învățătură și ei au ajuns în fruntea țării.

Exemple de acest fel sunt periculoase. Ele subminează educația. Îndemnul fundamental din familie este că instruirea ne face oameni, ne dă calitatea aceea fundamentală de gânditori și, prin gândire, putem lua decizii. Calculatoarele ar trebui să ne ajute să luăm decizii. Unii își închipuie că vor lua ele decizii, dar în momentul când vor lua ele decizii, umanitatea e terminată. Noi le-am creat ca instrumente; dacă această digitalizare ne transformă pe noi în instrumente, atunci am muncit de pomană.

Vedeți mesajul lui Umberto Eco, care a spus ce am reușit în ultimii ani noi – nu se referă la români și la România –, am reușit să creăm câteva legiuni de imbecili. Cuvântul imbecil, la origine, înseamnă analfabet, necunoscător, slab de minte. Pentru că dacă lăsăm lucrurile în felul acesta, vom ajunge să avem un public care, dacă suntem destul de elocvenți, să recepteze orice, să nu mai distingă minciuna de adevăr, binele de rău, frumosul de urât și așa mai departe.

Suntem la limita acestei situații. Ce ieșire din impas am putea găsi? Pentru că, într-adevăr, România, la 28 de ani, în momentul Centenarului, are un semn de întrebare absolut halucinant asupra direcției europene. E de negândit așa ceva.

Vedeți că democrația clasică e pusă în discuție cam peste tot, astăzi. Partidele politice, așa cum s-au afirmat ele în secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, unele de dreapta, altele de stânga, altele de centru și așa mai departe, sunt și ele perimate în multe țări.

Vorbește cineva de doctrină? Mai există această idee?

Nu, și asta, firește, nu este vina noastră, pentru că vedem că-i un proces general european. Se ridică oameni noi, care n-au făcut politică înainte și încep să guverneze. Rezultatele nu sunt excepționale.

Este nevoie de personalități, de oameni a căror voce nu poate fi pusă la îndoială și cred că dumneavoastră sunteți una din aceste voci.

Este foarte greu. Una sau două voci nu pot face acest lucru. E nevoie de un efort al intelectualității de bună-credință din această țară. Intelectualitatea reprezintă o masă de oameni, nu un grup de 10-15, intelectualitatea are periodice de specialitate, dar și de cultură, care se adresează publicului larg; intelectualitatea are edituri, are posibilitatea de a scrie cărți; are posibilitatea de a scrie cărți electronice, de a le pune pe mijloacele de difuzare în masă, unde percutarea este excepțională. Abia le-au emis și ajunge la mii de receptori. Dar trebuie să fie de bună-credință.

Exact, pentru că există și pericolul manipulării. Ați dat câteva interviuri excepționale, într-un context larg cultural știu că ați avut semne de întrebare, nu asupra direcției europene, mă îndoiesc că asta ați vrut să spuneți, dar au fost înregistrate cu totul altfel – și aici voi rosti din nou un cuvânt complicat, dar pe care cred că e bine să-l rostim, pentru că doar așa putem găsi antidot: Sputnik! V-a interpretat cuvintele, v-a folosit autoritatea morală pentru a se hrăni într-o zonă de intoxi­cări; cum putem lupta cu această zonă bine pregătită, care are cu totul alte interese, în niciun caz românești?

Da, acesta este un domeniu surprinzător pentru destul de multă lume, pentru că este relativ nou, toți acești fabricatori de fake news, trolii și alții sunt specializați, știu exact cum să lucreze, știu cum să întoarcă lucrurile. Eu am colegi de foarte bună-credință. Intelectuali de o savoare, de o puritate excepțională, care, speriați de toate aceste lucruri, după ce li s-au interpretat cuvintele de două, trei ori sau li s-au scos din context fraze, nu mai doresc să dea interviuri.

Dar câștigă Sputnik-ul.

E adevărat, dar dezorientarea asta nu  putem să o spulberăm într-o clipită. Dacă nu reușim să facem o strategie, să ne punem la un loc toți oamenii de bine, cu o floare nu se face primăvară.

O lucrare a unor istorici – de ce nu, scoasă de Academie – plecând de la ideea manipulărilor încă din antichitate, ce interesantă ar fi!

Absolut. La Academia Română, Institutul de științe politice Ion I.C. Brătianu, care are și un centru de comunicare, LARICS, un laborator care se străduiește să răspundă și acestor manipulări de care ați vorbit…

Aici cred că și noi, presa, ar trebui să venim mai mult în întâmpinare și să promovăm ce faceți, pentru că sunt lucruri minunate pe care lumea, cu siguranță, nu le știe.

În această instituție, în fiecare zi, în aula noastră sau în aula vecină a bibliotecii sau într-un institut din apropiere se desfășoară evenimente admirabile. De exemplu, astăzi, îl comemorăm pe Emil Racoviță. A fost un intelectual care s-a dăruit sufletește țării și care, deși avea o carieră internațională extraordinară, a venit la Cluj, după Primul Război Mondial, să pună umărul la cea mai modernă universitate a României, care s-a reînființat pe baze românești, acum 100 de ani, pentru că avea o tradiție aproape medievală. Victor Babeș, la fel.

În această instituție, sărbătorim oameni care au purtat pe umerii lor responsabilitatea față de țară. Credeți-mă, nu reflectă aproape nimeni aceste subiecte. Iar cei care o fac sunt marginalizați, pentru că, uneori, se calculează ratingul… Sigur că ratingul nu are cum să fie mare dacă noi i-am obișnuit pe oameni cu întâmplări teribile de la incendii și până la violuri și alte nenorociri de genul acesta, în loc să le cultivăm gustul și pentru expoziții, și pentru creații artistice și pentru poezie.

Ceea ce a făcut farmecul vieții intelectuale odinioară începe să dispară și creăm și intelectuali fake, falși intelectuali, dacă nu suntem atenți. Dumneavoastră, alții, oameni de cultură de la televiziunea națională și de la televiziunile celelalte încercați, dar pentru asta ar trebui o încurajare și din partea puterii de decizie, a factorului politic, din cultură să zicem.

Noi schimbăm șefii de instituții la șase luni, la trei luni; așa ceva nu se poate. Noi am putea avea o continuitate în funcționare dacă am fi obișnuiți cu instituții care au măcar trei, patru sute de ani, cu instituții stabile. Și atunci am putea spune că nu contează șeful, el e, cel mult, doar primul dintre egali, dar noi nu avem acest lucru.

Și dacă, la educație și la cercetare, miniștrii se schimbă câte trei pe an, la cultură în 25 de ani am schimbat 30 de miniștri, oriunde te uiți, cum să meargă țara asta bine dacă mereu o luăm de la capăt, ca Sisif? Luăm desaga și ne suim spre vârf și ne aruncăm iar la vale și o luăm de la capăt…

Să revenim la marcarea Centenarului și vă propun să plecăm de la cele două repere care au ținut în picioare România în momentul în care vârtejul bolșevic era extrem de puternic în aproape toată Europa: Armata și Biserica. Dacă armata, prin intrarea în NATO, a fost chiar în avangarda direcției noastre europene și occidentale, biserica, o instituție care se bucură, slavă Domnului, de o încredere încă puternică a populației, este sub un tir concentrat al acestei manipulări și n-o să mă feresc să spun, există o încercare constantă și puternică de atragere a Bisericii Ortodoxe spre Biserica Rusă. Acea încercare pe care o cunoașteți mai bine ca mine, sunt convins, a fost făcută în Basarabia, în momentul în care ei au trebuit împăcați cu pravoslavnica biserică rusă. Ce putem face pentru ca această biserică ortodoxă, cu o tradiție excepțională, să rămână în cadrul spiritual pur românesc?

Au fost presiuni încă de când Moscova s-a proclamat a treia Romă, în secolul al XVI-lea, și noi am reușit să ținem drept acest steag al bisericii noastre naționale. Nu se va întâmpla.

Dar apropo de armată și de biserică, sigur că ele sunt cumva aproape între ultimele bastioane ale încrederii acestui popor. Dacă s-a distrus încrederea în Guvern, în Parlament, în președinte, ca să profite cei care pescuiesc în ape tulburi, rămânând câteva instituții, una, două, trei, patru, și academia este între ele, între instituțiile în care oamenii au încredere, pentru că numai dacă ne uităm la valorile care au trecut pe aici și ne cutremurăm de bucurie.

Biserica se află, într-adevăr, sub tir, cum ați spus, pentru că biserica a reușit să mai păstreze și să mai cultive acele valori să le ducă mai departe. Sigur, ca organizare, că aici lumea confundă credința noastră în Dumnezeu în formă răsăriteană cu Biserica, care este o instituție. Nu trebuie confundate, ele nu pot exista una fără alta.

Credința se manifestă în exterior prin organizarea credinței, iar organizarea credinței o face Biserica. Biserica, instituție lumească și nu ca mireasă a lui Dumnezeu, pentru că eu nu discut aici în postură de teolog, eu discut în postură de mirean, de laic, ea, ca instituție omenească, este supusă greșelii. Pentru că oamenii o conduc și oamenii sunt păcătoși și greșiți.

Dar de aici și până la a arunca blamul împotriva acestei instituții de coeziune națională, care a știut, în momentele cele mai dificile ale acestui popor, să-i țină pe români cu speranța în viața asta pământească, ticăloasă și păcătoasă, care este o umbră, și cu speranța în viața de dincolo, care este viața veșnică, distanța e mare. Orice om are nevoie de asemenea alinări sufletești. Poporul român prin asta a dăinuit.

Întrebat fiind în legătură cu catedrala aceasta extraordinară și care sunt convins că va rămâne peste veacuri, ca o creație a acestui neam, că n-au făcut-o alții, noi am făcut-o, eu am spus că nu este bine să contrapunem spitalele și școlile catedralei, pentru că acestea sunt două lucruri diferite și poporul român are nevoie și de spitale și de școli, acută nevoie, dar are nevoie și de biserici, iar ca un simbol al unității noastre, catedrala, care ne poate vindeca sufletește atunci când suferim, dar și trupește, uneori, catedrala nu e un simbol pe care l-am inventat noi, generația de acum, ci unul care a fost în mintea românilor importanți din această țară, îndată după cucerirea Independenței de stat. România s-a proclamat regat în 1881 și ideea acestei catedrale este veche și n-am dus-o la îndeplinire. Reușim acum.

Vă dau un alt exemplu: Academia Română, prin Bogdan Petriceicu Hasdeu, a pornit marele dicționar tezaur al limbii române și vă amintiți că învățam la școală că el a ajuns până la litera B, la cuvântul bătrân. Poporului acestuia i-au trebui mai mult de 100 de ani ca să termine.

Dar, cu puțini ani în urmă, Academia Română a lansat, într-o primă ediție, în 34 de volume, unul din cele mai mari dicționare pe care o limbă de pe acest pământ le are. Și acum s-a scos ediția a doua, de curând,  în 19 volume impecabile, care arată bogăția și frumusețea acestei limbi. Noi probabil că nu suntem ca nemții, să facem un proiect astăzi, mâine să-l punem în practică și când am zis că termenul vine, să-l dăm.

Dar tocmai pentru că suntem mediteraneeni și suntem latini, dacă am avut un proiect de demult și îl ducem la îndeplinire, nu trebuie să fim atât de hipercritici și să ne nimicim noi pe noi când sunt destui alții care au grijă să ne prezinte drept codașii, neputincioșii Europei, prin urmare spitalele și școlile ne trebuie așa cum ne trebuie aerul, dar eu n-am convingerea că dacă nu se făcea catedrala făceam mai multe spitale și școli.

Revin la această intoxicare estică, pentru că cineva se joacă cu noi…

Amestecul vecinului de la răsărit în viața noastră e vechi și puternic. Și, ca istoric, repet și eu ce au spus alți istorici: de regulă, când Rusia a fost în perioadă de glorie, nouă ne-a mers foarte rău, iar când Rusia a ajuns în criză noi am reușit să devenim un pic mai puternici pentru că s-a creat un echilibru.

Rusia are o concepție diferită față de alte puteri europene, concepția de vecinătate apropiată, care înseamnă o fâșie lată de aproape 300 km în care ei ar vrea să aibă un cordon sanitar. Prin schimbările care s-au petrecut în Europa, după căderea regimurilor comuniste, lucrul acesta n-a mai fost posibil. Și țările care au scăpat de după Cortina de Fier s-au străduit toate să ajungă spre Occident și integrarea noastră europeană și euroatlantică a fost o altă realizare epocală a acestui popor.

Este extraordinar că spuneți asta pentru că știți, vi s-a reproșat că sunteți anti-european și e bine să rostim lucrurile acestea.

Eu vreau să spun un lucru foarte clar, pe care l-am spus de mai multe ori. Acest popor e răsăritean din punct de vedere al unor noțiuni de civilizație, că din punct de vedere geografic suntem la jumătatea Europei, dacă luăm distanța de la Munții Urali până în Portugalia. Dar suntem răsăriteni pentru că am nimerit în partea aceasta de Europă, însă fiind unicul moștenitor al latinității occidentale suntem un popor occidental în sufletul nostru.

Ne numim români de la latinescul romanos, avem o origine care vine și de la Roma, dacă nu în mare parte de la Roma. Avem o limbă care sună latinește, într-o manieră foarte frumoasă, și ne-am creștinat în formă latină, pentru că toți termenii care exprimă esența creștinismului, de la Dumnezeu până la biserică, și de la cruce până la altar, toți vin din limba latină. Prin urmare, poporul acesta este un popor occidental.

Faptul că accidentele istoriei ne-au împins, câteodată, spre sud-est și spre Balcani, unde erau islamicii, sau spre răsărit, unde erau slavii, faptul acesta, după părerea mea, e un accident al istoriei. Noi trebuie să fim orientați cu privirea spre Occident, de unde vine civilizația de cel mai înalt profil care a cucerit toată lumea.

Dacă vă uitați la țările lumii care sunt tigrii de astăzi, nu numai asiatici, până în Australia și Noua Zeelandă, China chiar, toate aplică, cel puțin din punct de vedere economic, modelul concurențial individualist inventat în Occident. Că acest model a obosit astăzi, pot fi de acord. Dar cine pune în discuție ideea apartenenței noastre la Uniunea Europeană, la Europa, acela nu vrea binele acestui popor.

Pe de altă parte, faptul că unii dintre noi mai criticăm că Europa scârțâie, asta ține de realismul nostru. Eu aș vrea să văd Europa funcționând țais, cum se spunea pe vremuri.

Domnule președinte, cu câte sute de ani înainte am fost noi creștini înainte de ruși, care ar încerca să ne spună că spre Moscova ar trebui să se îndrepte ortodoxia?

Gândirea lor este a unui popor imperial, ca să nu zic imperialist, pentru că imperialismul înseamnă să domini printr-un imperiu alte popoare, iar imperial înseamnă să fii cu aură imperială și sunt diferențe. Deci, au o gândire de popor care a fost creștinat la o dată precisă.

Poporul bulgar a fost creștinat în 864-865, când hanul lor, Boris, a fost botezat de Bizanț cu numele Mihail. Ungurii au avut un duce păgân, Vajk, care a fost botezat Ștefan, în anul 1000. Rușii, cu câțiva ani înainte, în 986-987, au fost creștinați la Kiev, pentru că Rusia cealaltă nu era atunci.

Rusia, ca fundament, ca origini, e kieveană, toate Rusiile – că țarul nu se chema al Rusiei, ci al Rusiilor, că-s mai multe – au rădăcina la Kiev. Și, tot așa, croații, sârbii. Doar două-trei popoare nu au o dată precisă a creștinării lor. În afară de români, mai sunt grecii și albanezii. Ce fel de popoare sunt astea? Popoare care n-au venit din altă parte de curând.

Popoarele grec, român și albanez sunt urmașele unor grupuri etnice care s-au stabilit pe aceste teritorii cam cu 2.000 de ani înainte de Hristos. Și noi suntem, în plus, urmașii romanilor, pentru că peste traco-daci au venit romanii și au impus modelul lor de viață. Aceste popoare nu au o dată precisă a creștinării lor. Pentru că sunt singurele care nu s-au creștinat prin voința unui conducător, cu de-a sila.

Aceste popoare s-au creștinat treptat, pe parcursul secolelor și, când s-a format biserica bulgară, în sud, sau biserica rusească, în răsărit, noi eram de secole întregi creștini. Și dovadă este și vechimea acestor cuvinte. Mărturii de episcopi creștini pe acest teritoriu avem încă din secolele IV și V.

Deci, pământul acesta n-a fost o linie de separație între cele două Europe, ci mereu a fost o punte de legătură, iar vecinii de la răsărit nu pot înțelege că noi avem această vocație europeană, dar și vocație de echilibru, de dialog, și am vrea ca Europa să meargă bine.

Un papă slav deștept, care-i și sanctificat, Ioan Paul al II-lea, a vorbit de doi plămâni ai Europei, chiar la București, când a numit țara noastră „Icoana Maicii Domnului”. Era slav, sigur, era catolic, dar el înțelegea bine lumea răsăriteană.

…prima țară ortodoxă în care a pășit a fost România, nu Rusia…

Papa știa ca România este o țară de dialog, în care, în ciuda unor derapaje pe care le-am avut și noi în trecut, extremismele au fost în general înlăturate, date la o parte, pentru că am vrut să cultivăm ideea echilibrului și a dialogului.

Apropo de echilibru, cum am putea, domnule președinte, să readucem normalitatea în ideea de patriotism și naționalism echilibrat, nu exagerat, nu extremist, într-o societate în care iată, cei ce privesc spre zona de reformă consideră exagerat patriotismul? Cum putem să readucem în școală această bucurie de a fi patrioți, echilibrați, așa cum sunt americanii, așa cum sunt cetățenii marilor țări europene?

Prin simple exemple istorice. Pentru asta trebuie să insistăm noi, cei care cunoaștem mai bine lucrurile, și să continuăm să predicăm în agora, cum ați zis, aceste adevăruri.

Când a apărut, după Primul Război Mondial, marea criză a conștiințelor, ieșirea din criză unii au înțeles s-o facă prin dictatură de stânga, roșie, bolșevică, și au ajuns nu doar până la Budapesta, ci și în Bavaria, la München, vrând să proclame Bavaria republică sovietică, deci în Europa, iar alții prin dictaturi de dreapta, de extremă dreapta. Chiar dacă Hitler s-a intitulat național-socialist, toată lumea știe că accentul lui era mai mult decât naționalist, era rasist, xenofob și șovin.

Deci, între dictatura de dreapta a lui Hitler și dictatura de stânga a lui Stalin foarte mari deosebiri nu sunt, ca dovadă că cei doi s-au înfrățit la 23 august 1939, când au încheiat Pactul Ribbentrop-Molotov, ca să domine Europa. Firește, planul lui Hitler și al lui Stalin era ca mariajul să dureze atât cât trebuie, pentru ca după aceea să se despartă și să își urmeze fiecare propriul drum.

Prin urmare, astăzi, când noi vorbim de globalizare și am vrea să vedem o Europă unită trebuie să fim foarte atenți, pentru că internaționalismul proletar – pe care părinții noștri l-au trăit în anii ’50, plus obsedantul deceniu din literatură, care apare la Marin Preda, la Zaharia Stancu, la Augustin Buzura – ne-a pus în fața alternativei de a uita propriile origini.

Atunci, până și cuvântul român, când erau comisari sovietici, care ne dictau ce să facem, era aproape prohibit. Voievozii noștri cei mari, de la Ștefan cel Mare până la Alexandru Ioan Cuza, trebuiau obturați. Un profesor de istorie din Cluj, prin 1953-54, a făcut elogiul lui Cuza și le-a spus elevilor că va veni o vreme când 24 ianuarie se va sărbători. Și a făcut închisoare pentru asta.

După aceea, a venit la noi o perioadă când am încercat să echilibrăm lucrurile. Încercăm, dar noi cu echilibrul prelungit, din păcate, nu stăm bine și am picat în extrema cealaltă. Acum s-a profitat de treaba asta, după căderea comunismului, și am crezut că putem plonja într-o Europă și o planetă a binefacerii universale în care popoarele să se șteargă, limbile să se diminueze și să vorbim cu toții aceeași limbă, să ne simțim bine, ca cetățeni ai universului. Ideea nu e nouă. Au avut-o și alții.

Dar dacă citim atent, Uniunea Europeană ne spune foarte clar – unitate în diversitate.

Tocmai. Și eu pentru asta pledez. Iar faptul că s-a produs Brexitul este o nenorocire, după părerea mea. Europa a pierdut. Să-i convingi pe oamenii de acolo că nu le este bine în Europa este o prostie.

Faptul că olandezii, într-o țară-model a democrației, au și ei acum o direcție exclusivistă de dreapta, care este contra străinilor, faptul că, în Franța, partidul lui Marine Le Pen a reușit să câștige atâtea voturi, faptul că nici în Italia nu mai au încredere oamenii în forțele politice tradiționale și a ajuns un partid, Cinque Stelle, cu un actor în frunte, să câștige încredere, faptul că în Polonia și în Ungaria se iau măsuri de închidere în sine, oferind un mesaj negativ față de Europa, ceea ce e rău pentru noi toți – faptele acestea ce trebuie să ne arate? Nu că Europa nu e bună și nu trebuie să facem Uniunea Europeană, ci că națiunea trebuie respectată.

Ne-am putea găsi toți românii de bună-credință într-o punte a Centenarului? Ar putea Academia să fie o punte?

Academia este obligată, prin statutul ei de instituție românească, asumat încă de la înființare, să fie o instituție de consacrare, de cercetare, dar și un factor de echilibru în societate. S-a spus, de la început, că în Academia Română au intrat cei mai buni specialiști din diferite domenii, dar au intrat înțelepții neamului. Și acești înțelepți au misiunea de a disemina spiritul de seriozitate, de demnitate, de onoare, ca să-i meargă bine țării.

Academia Română s-a înființat pentru limba română, pentru literatura română, pentru istoria și etnografia românească, inițial, ca acestea să fie fundamentele bunului mers al națiunii, ca să-și poată construi edificiul politic, că la 1866 abia se uniseră Muntenia și Moldova. Încă nici Dobrogea nu era la noi. Deci, Academia are, prin natura ei, obligația de a interveni.

Academia Română nu este o instituție politică, nu participă la exercitarea puterii politice și nu exprimă sprijin pentru o grupare politică sau alta, pentru un partid sau altul. Academia are o singură politică: cea a națiunii române, pe care trebuie să o țină la un loc, indiferent unde ar fi ea.

La asta mă refeream, la acest vaccin, antibiotic de care ar avea nevoie.

Aveți dreptate. Și prin publicațiile ei, prin prezența pe care o are. Deocamdată, nu știm însă să ne facem prea bine cunoscuți, pentru că în lumea contemporană sunt foarte importante cunoștințele. Dacă n-ai cunoștințe, ești pierzător, nu ai o bază de memorie, dar mai importantă decât cunoștințele este comunicarea. Or, noi încă nu știm să comunicăm, pentru că ne-a luat valul modernizărilor prea rapid și acum, nu numai cu digitalizarea, nu am prins încă ritmul potrivit.

În curtea Academiei este un panou publicitar unde fiecare eveniment este popularizat. Nu ajunge, că nu trece toată lumea pe Calea Victoriei ca să vadă. Dar ne străduim ca Academia să fie prezentă. Trebuie să fie prezentă prin exemplul ei, în primul rând, prin oamenii aceștia impecabili, în ciuda unor derapaje din trecut, când Academia a trebuit să facă rabat puterii politice, pentru că altfel riscam să fim desființați și atunci s-au făcut erori, în timpul regimului comunist.

Dar Academia a rămas această oază de speranță și echilibru pe care sper ca toți membrii ei să o ducă mai departe. Numai împreună putem. Președintele, vicepreședinții, Biroul sunt primii care duc mesajul colegilor lor. Iar încrederea în Academie, e adevărat, poate să creeze un dialog.

Centenarul cred că ne poate da această generozitate, această putere de a depăși unele lucruri.

Cu câteva condiții, între care eu nu încetez să repet: în afară de dorința de adevăr, de înverșunarea de a face dreptate, trebuie, din când în când, să facem câte o pauză și să ne gândim la iubire și bunătate, pentru că omul, dincolo de ceea ce predică biserica, e o ființă care, dacă lasă deoparte iubirea și bunătatea, se dezumanizează.

Cei care au ajuns dictatorii lumii și au produs atâtea rele au fost oameni care au lăsat deoparte iubirea și bunătatea față de aproape și de aici se ajunge la rasism, la xenofobie. Cine îmi spune mie că dacă îmi iubesc poporul trebuie să urăsc alte popoare?

Iubirea față de propriul popor trebuie să ne facă mai generoși în dragostea față de celelalte popoare și atunci am înțelege mai bine și mesajul bisericii. Biserica vine cu asemenea mesaj și trebuie să îl receptăm. Poporul român are o mare șansă. În ansamblul lui, are încredere. Cei care vor să disemineze ideea că nu e destulă încredere au scopurile lor și intelectualii treji trebuie să aibă grijă să mai atragă atenția, câteodată, unde s-a ajuns și de ce nu e bine să credem tot ce ni se spune.

La finalul lui 2018, închidem taraba cu Centenarul, primăriile și-au închis bugetele, se strâng tarabele cu mici și bannere și plecăm acasă?

Nu. Centenarul nostru este un nume de sărbătoare foarte frumoasă care, din păcate, din cauza repetiției, s-a cam tocit.

Centenarul nostru e-n fiecare clipă, în fiecare an și mesajul meu e următorul (l-am mai spus, dar nu contează, repetiția e mama învățăturii): țara asta, pe care am făcut-o noi cu greu, pe parcursul sutelor de ani, și am crezut că am desăvârșit-o în 1918 și aproape că o desăvârșiserăm, dacă nu era Al Doilea Război Mondial, să o luăm așa cum e, frumoasă, ca o casă, un edificiu. Iar un edificiu nu este de ajuns să îl faci, trebuie să îl îngrijești, să-l primenești, să-l ocrotești.

Noi de ce am făcut casa asta? Ca să ne simțim ocrotiți, organizați ca popor, ca națiune și să putem participa la dialogul internațional și la concertul națiunilor. Și atunci casa trebuie mereu primenită și, firește, iubită, ca să poți face toate aceste lucruri. De aceea, iubirea de țară trebuie să fie necondiționată.

Uitați-vă la Declarația de unire a Bucovinei cu România, că ne apropiem de 28 noiembrie și Academia va marca, la Suceava, zilele acestea, Centenarul Unirii Bucovinei, și să vedeți cât de frumos curge cuvântul acelor oameni înțelepți care spun că după 144 de ani de stăpânire străină, după ce ne-au îndepărtat de vatra noastră, ne-au ocupat gropnițele domnești, mormântul lui Ștefan cel Mare, venim înaintea țării ca în fața unei icoane și ne închinăm. Și n-au cerut nimic, decât unirea cu România.

Acei oameni au arătat că au pus iubirea în față. Țara are nevoie de iubire, pentru că țara suntem noi toți și, ca subiect colectiv, eu nu pot să urăsc nici poporul, nici națiunea, nici țara.

Pot să urăsc un om, o persoană, chiar o personalitate, o instituție, să le critic, dar țara trebuie să rămână deasupra, pentru că marile popoare ale acestei lumi, care și-au dat măsura și care au ajuns să devină modele pentru noi, au fost popoare care n-au pus alt interes deasupra lor, decât interesul țării. Acum, având însă interesul să trăim într-un concert al națiunilor, trebuie să ne gândim și la felul cum aceste țări trăiesc împreună în Europa.

Le putem spune, în încheiere, celor ce poate și-au luat doctorate prin plagiat, care ocupă posturi halucinant de înalte, nemeritat, că acest Centenar nu se încheie acum, la finalul lui 2018, că 2019, 2020, uitându-ne în urmă cu 100 de ani, au fost ani fundamentali pentru făurirea României Mari?

În fiecare an avem motive să sărbătorim România. În 1919, abia am apucat să ne revenim și țara nu era așezată. Am reușit să oprim pecinginea comunistă la Budapesta prin campania militară pe care o uităm uneori.

Pentru români, războiul a început în 1914, pentru acea jumătate de români care trăia în Rusia, în Austro-Ungaria, că ei au participat la război de la început, și s-a terminat în 1919, după ce am fost convinși, fără să știm noi ce va urma, că s-a terminat cu această Republică Ungară a sfaturilor sau Republică Sovietică, ce nu avea ce să caute în centrul Europei.

În 1919, s-a înființat cea mai mare universitate a României de astăzi, Universitatea din Cluj, pe care un moldovean care a ars ca o flacără pe altarul științei și al națiunii, Vasile Pârvan, fondatorul arheologiei moderne, a numit-o Universitatea Națională a Daciei Superioare.

În 1920, vine încheierea păcii, terminarea momentului păcii. În România se petreceau lucruri admirabile, așteptam să vedem cum se termină totul. S-a semnat pacea de la Trianon care a fost, în fond, și un rezultat al gândirii politice românești.

Pacea de la Trianon ne recunoaște drepturile noastre istorice, nu ni le acordă, cum zic unii, că ni le-am acordat noi înainte. Le recunoaște ca legitime, ceea ce este extrem de frumos, ne putem mândri cu argumentele pe care le-am adus acolo. Noi am adus argumente moderne, alții au adus argumente care țineau de trecut și de dreptul forței.

Pe urmă, vine anul 1921, cu reforma agrară. 1922 cu încoronarea de la Alba Iulia, 1923 cu Constituția, toate se leagă de Unire, toate se leagă de destinul nostru.

Prin urmare, eu nu-i îndemn pe români să fie festiviști și să facă ceremonii în fiecare clipă, pentru că ceremoniile, ca să fie receptate, trebuie să fie rare și demne, dar îi îndemn să se gândească în fiecare clipă la această țară, indiferent de aniversare și an, pentru că fără gândul nostru bun, dublat de muncă bună, țara nu poate rezista. Ea, ca să reziste ca un edificiu frumos, trebuie să fie mereu în grija noastră.

Gabriel Basarabescu

Despre autor

Trustul de Presă al MApN

Lasă un comentariu