Am acasă, pe birou, o mică statuetă a lui Napoleon I, realizată, bănuiesc, din bronz. Împăratul, cu o atitudine rigidă în ținuta sa de petit caporal, cu mâna vârâtă în jiletcă, are ceva stimulativ, părând să insufle curaj armatelor sale invizibile.

Uneori, privind-o, îmi las gândurile să rătăcească spre acest adevărat fenomen de energie vitală. Mai ales în momentele de amărăciune, de întrebări de genul la ce bun?, care umbresc oricui existența; astfel de momente nu fac parte oare din destinul nostru, din modul în care ne imaginăm propria viață?

Așteptam de la el o lovitură de cravașă, în stilu-i caracteristic, un impuls care conferă impetuozitate acțiunii. Nu reușeam decât să-mi înflăcărez imaginația.

Napoleon mă fascinează prin faptele sale, care au flatat și continuă să flateze orgoliul francezilor, prin refrenele înălțătoare ale victoriilor care îi aureolează existența, dar și prin ceea ce reprezintă el ca om, aflat de atâtea ori pe marginea prăpastiei.

Nu de puține ori, eșecurile sale sunt mult mai grăitoare decât succesele. Nu doar cele dezastruoase, pe măsura sa, ci și eșecurile tainice care i-au marcat viața.

Sub stratul aurit, de suprafață, al gloriei, răsar ici-colo, ca dintr-o mare subterană, crize de disperare, pe care istoria are tendința de a le ascunde ca pe niște slăbiciuni nedemne de un lider.

Așa s-a întâmplat și cu încercările sale de a se sinucide: la 25 de ani, la Paris, voia să se arunce sub prima trăsură care ar fi apărut; în Italia, își chema moartea pentru a scăpa de suferințele pe care i le provocau informațiile despre infidelitățile soției sale, Joséphine; la Fontainbleau, în timpul primei sale abdicări, a înghițit otrava pregătită de medicul său. Sinucidere eșuată, dar care scoate la iveală, în acest caracter invincibil, un punct slab.

În mod paradoxal, aceste adevărate dezastre au pentru mine o putere revigorantă. Ele demonstrează că nicio luptă nu este iremediabil pierdută.

În această privință, poate fi luat în considerare chiar exemplul Împăratului însuși, care – în seara unei bătălii incerte – își recăpăta energia, în fața unui foc de tabără, împărțind pâinea cu soldații săi din Vechea Gardă.

Această ipostază iremediabilă de eșec a unei personalități puternice, în mijlocul celor mai strălucitoare succese, mă urmărește, fără a-i desluși, pe deplin, misterul.

Poate că este vorba de atracția pentru irațional, de apetența sa nemăsurată față de sentimentul invincibilității, de permanentul său dialog cu imprevizibilul, aspecte deosebit de frapante la acest spirit pozitiv, modelat în confruntări de tot felul.

Nu am o predispoziție pentru idolatrie, însă, mărturisesc, am o strângere de inimă, mă copleșește o emoție pe care cu greu o pot stăpâni, ori de câte ori, atunci când mă aflu la Paris, mă deplasez prin locurile pe care Împăratul se pare că le bântuie: Palais-Royal, Louvre, Carrousel, Champs-Élysées, École Militaire, Madeleine, Place de la Concorde, Place Vendôme, Palais de l’Élysée ș.a.

Când pașii mă poartă spre Dôme des Invalides, unde se află mormântul său, mă întreb dacă mulțimea care se grăbește într-acolo înțelege sensul acestui pelerinaj. Fără îndoială, nu mai mult decât mine. Fiindcă – cred eu – există o asociere între ceea ce are legătură cu Napoleon și inteligența, rațiunea sa, cultul care i se consacră.

Confruntată cu pericole interne și externe care o amenințau, Franța a știut întotdeauna să-și inventeze salvatorii.

Napoleon I le-a deschis drumul unor Cavaignac, Ludovic-Napoleon Bonaparte, Thiers, Pétain sau de Gaulle, fiind  arhetipul unor personalități de acest gen care jalonează istoria Franței în secolele al XIX-lea și al XX-lea.

Totuși, în timp, apariția salvatorilor – este adevărat, în momente critice – nu a reușit să stopeze declinul Franței. Declin relativ, desigur, comparat cu celelalte țări de prim rang și, în general, cu restul lumii.

Din perspectiva unei istorii politice și evenimențiale, momentul de ruptură este clar: anul 1815, prăbușirea Imperiului napoleonian și sfârșitul hegemoniei franceze în Europa. Momentul de vârf fusese atins atunci, în perioada Primului Imperiu, dar Napoleon I – fără a înțelege aproape nimic din greșelile săvârșite – fusese trimis în insula Sfânta Elena să-și redacteze Memoriile.

Nicio o altă țară n-a cunoscut, ca Franța, o evoluție descendentă continuă în ultimii două sute de ani.

Anglia își prelungește elanul până la sfârșitul secolului al XIX-lea, Germania atinge apogeul la începutul secolului al XX-lea, SUA nu încetează să crească de la apariția lor, Rusia, de la Petru cel Mare până la Stalin, își sporește – uneori, cu pași foarte mari – teritoriul și influența, cedând o parte din cuceriri abia din 1990, iar exemplele pot continua. Doar Franța pierde continuu teren, după unii, chiar aflându-se în cădere liberă.

La France qui tombe, cartea publicată de Nicolas Baverez, o spune foarte clar, iar Jacques Julliard crede că ar fi vorba de o maladie specifică, nefericirea franceză, care exprimă nu doar insuficienta adaptare la lumea de azi, ci și un abandon aproape generalizat, un refuz de a privi adevărul în față și de a trece peste egoismele meschine pentru a începe opera de redresare.

Pe de altă parte, potrivit logicii clasice a celor două Franțe, care nu pierd niciun prilej de a-și exprima dezacordul total, indiferent de subiect, optimiștii consideră îngrijorarea exagerată, evidențiind performanțele și atuurile Franței, nu mai puțin reale decât dificultățile ei.

Desigur, Franța rămâne în grupul select al celor mai dezvoltate națiuni, dar tot atât de adevărat este faptul că actualul context, destul de puțin favorabil, nu încurajează vocile optimiste, care – aflate deja în minoritate – riscă să fie din ce în ce mai puțin auzite.

După eclipsa pe care a reprezentat-o perioada în care președinte a fost François Hollande, să vedem ce se întâmplă acum în Franța.

Mulți vorbesc – printre ei, Jean Pierre Vettovaglia – că țara ar fi împărțită în trei: Franța superioară, a metropolelor mondializate (25 de milioane de oameni), care nu vorbește aceeași limbă, nu vede aceleași lucruri și nu are aceleași scopuri ca Franța periferiei (40 de milioane de oameni).

În Hexagon, ca în multe alte țări, se constată o aroganță a elitelor față de oamenii obișnuiți, un dispreț, astăzi, față de perdanții globalizării, iar mâine, față de victimele noilor tehnologii și ale inteligenței artificiale.

Aceste elite, aflate astăzi la guvernare prin intermediul președintelui Emmanuel Macron, îmbrățișează ceea ce, în 1835, Guizot, pe atunci ministru al Instrucțiunii Publice, spunea: Noi suntem cei care au inteligența timpurilor moderne.

Probabil asta este una din explicațiile măsurii adoptate de guvernul francez de a crește masiv prețul benzinei, ceea ce s-a dovedit a fi un sacrificiu prea mare pentru gospodăriile modeste ale unei Franțe aproape invizibile pentru Élysée.

Reacția a fost rapidă și vehementă: mișcarea „vestelor galbene”, ce poate fi considerată un electroșoc inevitabil pentru un președinte ce dă dovadă de un autoritarism mieros, dar perceptibil.

Marele dialog național lansat de Emmanuel Macron, cu cele 34 de întrebări adresate populației, inclusiv celor nemulțumiți – un fel de vorbărie de genul să lăsăm din nou poporul să vorbească –, nu este nimic altceva decât o încercare de a câștiga timp și de a calma spiritele, situație din care nu este sigur că guvernul va obține ceva important; Franța inferioară, a celor care nu traversează strada ca să-și găsească un loc de muncă (cuvinte spuse de Macron, în persoană), a celor fără dinți (cum suav îi numea președintele Hollande); ei, acestei Franțe, îi aparțin, în cea mai mare parte, vestele galbene, care nu pot fi de acord cu ceea ce declara președintele Consiliului de Miniștri, Casimir Perrier, în 1832: Trebuie ca muncitorii să știe că nu există alte soluții pentru ei, decât răbdarea și resemnarea.

Se pare că nimic nu-i nou sub soare, căci – nu-i așa? – privilegiile trebuie păstrate, iar averile protejate.

Nu-mi dau seama, totuși, dacă manifestanții înțeleg, în ciuda îndărătniciei dintotdeauna a poporului francez față de liberalismul economic, că viitorul nu prea sună bine; altfel spus, fără o nouă formare profesională, urgentă și imediată, acești oameni sunt condamnați să devină șomeri, în condițiile proliferării noilor tehnologii, fiind nevoiți să se mulțumească, într-un viitor apropiat, cu un venit universal destinat celor fără loc de muncă, perspectivă realistă a timpurilor moderne apropiate.

Desigur, vestele galbene nu reprezintă Franța, deși ele reiau obsesiv sloganul Noi suntem poporul. Totodată, puterea – cu toate rateurile pe care le dă – nu poate rămâne insensibilă la doleanțele exprimate de acești gali refractari (din nou, i-am dat cuvântul actualului președinte).

Cei care ies în stradă – considerați responsabili pentru toate nenorocirile de azi de către unii politicieni sau sociologi – trebuie să înțeleagă faptul că a continua să trăiască într-o totală negare a realității economice este, cel puțin, o dovadă de ignoranță.

Poate că ei nu vor să știe că țara lor – deși exagerat de îndatorată – trăiește  din plin peste mijloacele sale; în Franța se muncește mai puțin decât în alte părți, se produce mai puțin decât în alte părți și se creează mai puțină bogăție decât în alte părți.

Vestele galbene denunță aroganța politicienilor și, în același timp, așteaptă numai de la stat soluții pertinente la problemele pe care le au. De parcă ar fi suficient ca statul să le audă doleanțele, pentru a le putea satisface; Franța suburbiilor islamizate, cu populație majoritar musulmană, în care se găsesc zone (aproape 350, conform Ministerului francez de Interne) aflate în mâinile radicalilor islamiști și ale traficanților de droguri.

Această Franță, chiar dacă nu este implicată direct în tulburările actuale și nu pare să aibă revendicări proprii, furnizează, fără îndoială, acele grupuri violente, de spărgători, care decredibilizează pacifismul clamat de vestele galbene.

De altfel, realitatea care nu trebuie să supere pe nimeni din Hexagon este că jihadiștii și-au găsit refugiul în societatea multiculturală dorită de președintele Republicii și de elitele care îl înconjoară.

Sincer vorbind, profesioniștii ultraviolenți din Franța nu par traumatizați de un stat care, de prea multe ori, dă înapoi din fața lor.

Și atunci care sunt soluțiile? Pentru a le găsi, este nevoie de o analiză realistă a cauzelor care au condus la o situație ce nu mai poate fi tolerată: taxe mari, dar și nivelul cel mai înalt de redistribuire (56% din cheltuielile publice, cea mai mare cotă din Europa – o particularitate franceză –, sunt destinate asigurărilor sociale: pensii, sănătate, șomaj etc.); cele 35 de ore de muncă/săptămână, adesea o exigență pur teoretică; taxa de 75% impusă de președintele Hollande asupra veniturilor mai mari de un milion de euro, care a diminuat sensibil imaginea Franței în străinătate; acceptarea mai mult sau mai puțin tacită a definiției date statului de economistul Frédéric Bastiat, conform căruia statul ar fi o mare ficțiune, prin intermediul căreia toți se străduiesc să trăiască pe cheltuiala tuturor; faptul că 2% dintre gospodării achită 42% din impozitele (de fapt, oricare francez este în favoarea impozitelor pe care le plătesc alții); datoria publică uriașă, de peste 2 300 de miliarde de euro, ceea ce reprezintă 100% din PIB; împrumuturi lunare uriașe, de aproximativ 17 miliarde de euro, de pe piețele publice.

Însă liderul de la Élysée are cu totul alte priorități. Recent, deși Parisul fierbe la propriu, el a prezentat mesajul intitulat pompos Pentru o Renaștere europeană, de fapt, un nou produs cu tentă corporatistă, plin de vorbe meșteșugite.

După succesul marilor dezbateri naționale, care nu prea s-au văzut, Macron propune, în vederea protejării continentului european, revizuirea din temelii a spațiului Schengen și din nou multă birocrație, solicitând peste asta un tratat de apărare și de securitate în acord cu NATO (?!) și creșterea cheltuielilor militare.

În concepția actualului președinte francez, până la urmă, Europa se reinventează și renaște în jurul a trei mari ambiții: libertatea, protecția și progresul, fără de care nu numai continentul nostru, dar și lumea întreagă se află în pericol.

Prin lecturarea atentă a documentului, se poate constata că Emmanuel Macron observă realitatea distorsionat, iar mesajul ce se desprinde este, în mare parte, unul electoral, Uniunea Europeană aflându-se în proximitatea alegerilor pentru Parlamentul European.

În continuare, el pare că nu înțelege mare lucru din protestele vestelor galbene, când afirmă că această capcană (a naționalismului – n.n.) amenință întreaga Europă: cei care exploatează furia oamenilor răspândesc știri false și fac promisiuni deșarte. În fața acestor manipulări, noi trebuie să rămânem fermi. Mândri și lucizi.

Deocamdată, Franța este preocupată să soluționeze probleme mult mai urgente; recent, după cum scrie Il Giornale, Adunarea Națională a aprobat un amendament promovat de La République en Marche – forța politică majoritară condusă de liderul de la Élysée –, prin care se interzice cadrelor didactice să folosească, în timpul orelor de clasă, termenii învechiți de tată și mamă, aceștia urmând să fie înlocuiți cu formula părinte 1 și părinte 2.

Legislativul a votat modificarea în cauză, considerând – printre altele – că termenii tată și mamă reprezintă o relicvă a trecutului, constatare care, desigur, va produce o vie satisfacție vestelor galbene, acestea așteptând cu totul altceva de la o guvernare aflată în plină criză, inclusiv o soluție politică, ceea ce puterea actuală încearcă cu orice preț să evite.

Din nefericire, Franța își continuă declinul, iar președintele ei, după ce a promis reformare, modernizare, bunăvoință și calm, își cunoaște dezastrul său, mai mult un Sedan decât un Waterloo, fără a fi avut vreodată parte de soarele de la Austerlitz.

Își așteaptă, oare, Franța, Salvatorul? Probabil că da, cu toate riscurile pe care le presupune o astfel de situație.

Aflat, însă, la capătul unui șir incredibil de aberații, de ignorare, de acțiuni debile care prevestesc înjosiri și înfrângeri, acesta nu poate fi actualul președinte, câtă vreme el, dar și elitele politice din Hexagon, nu-și reconsideră – inclusiv printr-un exigent examen de conștiință – exercițiul puterii într-un sens mai favorabil pentru ansamblul comunității naționale.

În caz contrar, le mal français nu va putea fi stopat, remediul lăsându-se încă așteptat.

  • Colonel (r) dr. ing. Alexandru Mihalcea

Despre autor

Trustul de Presă al MApN

Lasă un comentariu