Hai, mă, meri, meri! Prin valea caselor, sigur nu urcăm! Caporalul Petre Bilț, încercând parcă să imite din buze sunetul unui motor mai puternic decât cel de pe șasiu, care acum toarce obosit, accelerează puternic. Mașina se contractă din toți rărunchii, asemenea unui bolnav pe timpul unei crize de fiere. Ambreiajul pare să ia foc. Roata din dreapta, singura care se rotește din ce în ce mai tare, devine acum un ventilator incandescent din care iese fum. Zăpada proaspătă sare în toate părțile. Coborâm și împingem. Urnim cu greu mașina. Suntem abia în prima parte a drumului către Vârful lui Dan, acolo unde există, la 1.030 de metri altitudine, una dintre cele mai izolate unități militare din România.

Pasul Prislop. O casă frumos luminată dintr-o vale mult prea adâncă este smulsă direct din poveștile la gura sobei.
Foto: Constantin Mireanu

Povești de aici auzisem multe. Am vrut să ne convingem, să simțim pe viu experiența unei incursiuni în această unitate, mai ales că s-au împlinit exact 20 de ani de când un ziarist de la Observatorul militar s-a încumetat să-i calce pragul, pe atunci locotenentul Florin Șperlea. Din informațiile culese la fața locului, de filmări pentru televiziune pe Vârful lui Dan nu se poate discuta.

De altfel, nu este chiar la îndemână să ajungi aici. Sunt zece ore de mers de la București, cu riscul să rămânem înzăpeziți în munți, unde iarna vine parcă dintr-odată și ne prinde pe înserate, fără semnal la telefon, în pustiu. Cu ninsoare din față, cu fulgii grași care omoară vizibilitatea mai departe de 20 de metri, înaintăm încet, cu douăzeci, treizeci de kilometri la oră.

Sergentul Adrian Olteanu încearcă un detaliu de imagine și sunet la pârâul ce ne însoțește o parte din drum.
Foto: Constantin Mireanu

Caporalul Marius Lupu conduce prudent, atent la eventualele capcane de pe traseu, iar sergentul Adrian Olteanu culege imagini video prin trapa mașinii. Totul pare rupt dintr-un cadru de film, pe care vrem să-l luăm cu noi cât mai complet. O casă frumos luminată dintr-o vale mult prea adâncă este smulsă direct din poveștile la gura sobei.

Nu avem însă nici timp, nici stare pentru poezie. Ajungem cu greu la destinație, extenuați. Adormim prea repede, pentru ca în zori să pornim din nou la drum.

O dimineață răcoroasă, curată, cu zăpadă prospătă, ce pare așternută la comanda unui scenograf imaginar, taman pentru reportajul nostru.

Drona dirijată de caporalul Marius Lupu este gata de zbor. Păcat însă că, din cauza depresiunii în care ne aflăm, nu se poate dirija prin satelit. Obține, într-un final, un zbor mai mult haotic pe deasupra copacilor.
Foto: Constantin Mireanu

Cu ranițele în spate, pentru trei zile de izolare în Vârful lui Dan, militarii merg în șir indian, zdrobind cu bocancii zăpada moale, pufoasă. Starea de spirit aduce a excursie. Se râde, se povestește, în scurt timp ne împrietenim. Dialogurile sincere și mai ales rampa cu care ne luptăm sparg orice barieră de comunicare. Când ne săturăm de mers, după câteva pauze, aflăm că nu am parcurs nici măcar jumătate din distanță.

Primul popas apare ca o binecuvântare. Din când în când îl auzim pe căpitanul Ovidiu Pasenciuc  : E bine, e bine, băieți! Haideți, că nu  mai e mult!
Foto: Constantin Mireanu

Aici îs două dealuri mari!, glumește caporalul Bilț, cel mai vechi din unitate. Primu îi Obositu’. După care o să vedeți, urmează Leșinatu’. La ăla i se mai spune și Mortu’, că poți mai întâi să leșini și apoi să mori…

Această stare de bine, aici, în izolare, departe de lume, pe dealuri, este contagioasă. Posac să fii și tot scapi un zâmbet! Colectivele mici, din astfel de unități deloc atractive pentru tineri, au, pe lângă neajunsuri, multe avantaje. Unul, poate cel mai important, ar fi această solidaritate, camaraderie, creată în ani întregi de încercări, de greutăți, de bucurii, de servit masa împreună, de prezență în viața celuilalt, fie la serviciu ori acasă.

Respirăm din ce în ce mai greu. Clar, suntem pe Leșinatu’. Obositu a fost depășit de forțele noastre încă proaspete.

Transpirația se prelinge pe șira spinării. Tendoanele se înfierbântă să pleznească, bagajul devine tot mai greu. Din piept se aud zgomote ciudate. Printre respirații forțate, se ițesc povești despre camarazi cărați în spate până jos, în urma unor probleme medicale, cu mulți ani în urmă. Pare imposibil de crezut. Aproape ca pe front. Salvarea nu poate ajunge nici vara până sus, când, se știe, este plin de vipere. Dar, din anii ’50, de când este unitatea, n-au mușcat niciodată.

Parcă ne-ar cunoaște, spune plutonierul Adrian Ciolpan. Le vezi, atunci când este soare. Sunt multe. Dar nu ne mușcă. Și noi le ocolim, dar, uneori, când te grăbești la o alarmă, nu mai stai să te uiți după ele.

Militarii nu sunt calificați să administreze ser antiviperin – ca să nu mai spunem de condițiile de păstrare ale acestuia! – așa încât, deocamdată, problema rămâne în voia Celui de Sus și a bunei comuniuni cu reptilele. Au fost instruiți însă și cunosc măsurile de prim ajutor. Să le vedeți cum se încordează, așa, ca niște cobre și sar, completează, amuzat, plutonierul Ciolpan.

Până de curând s-ar fi putut ajunge cu elicopterul aici, dar de când a fost plantat un stâlp de comunicații în apropierea unității, aterizarea pe Vârful lui Dan este dificilă, dacă nu chiar imposibilă.

Oprim aproape de un izvor. Un militar merge cu bidonul și-l umple. Apă bună, direct de la sursă. Alții o cumpără, noi o avem de-a gata. Vremea se schimbă brusc, alternează de la soare reflectat dur din acele de gheață până la norii apăruți de niciunde. Așa simțim și noi, când cald, când frig. De aceea, trebuie să ne oprim cât mai puțin…

Cei de la munte sunt oameni gospodari, muncitori. Înainte de plecarea multor tineri în străinătate, aflăm că se coseau toate dealurile acestea, cât vezi cu ochii. Acum, locul ierbii a fost luat de arbuști, de tufe. E mai sălbatic, mai părăsit.

Primim informații că la București sunt 19 grade. Aici iarna pare tot mai hotărâtă.
Foto: Constantin Mireanu

Drumul durează trei ore. Este presărat cu povești, cu amintiri, cu evocări ale unor comandanți care astăzi nu mai sunt. Actualul comandant urcă la pas cu ei, este tânăr, apropiat de colectiv.

Mai avem puțin pe ultima porțiune. Puțin, dar greu.

Plămânii fac ca niște foale, genunchii se înmoaie. Cu toate acestea, mergem. Fără multe pauze, fără opriri, spre această destinație atât de rar vizitată. Și, pe măsură ce îți iau foc mușchii, pe măsura inundației de transpirație, te întrebi, ca muritor de rând, cum de unii merg toată viața în mașini de lux iar alții se chinuie constant, pe această lume… Așa-i, nu suntem egali, nici măcar de la naștere.

Când părea că ne obișnuiserăm cu drumul, după o cotitură a cărării pe care mergem cuminți, în șir indian, se zărește unitatea. Scenograful-natură e la datorie! Doi brazi și antenele radarelor abia ghicite, par să fie singurii străjeri ai acestor locuri. În contre-jour, așa cum pică lumina la urcare, totul se ivește ca un colț de rai.

Un colț de rai. Aceasta este prima impresie, atunci când la orizont se zărește unitatea. Cei mai bucuroși sunt Laica și Brutus, cei doi căței care știu că schimbul vine mereu cu ceva bun și pentru ei.
Foto: Constantin Mireanu

Stați, măi, că doar nu o să vă dăm conserve. V-am adus mâncare bună, strigă Bilț, vesel. Apăruți tot de nicăieri, Brutus și Laica, doi dintre cățeii unității, dau din coadă și mârâie bucuroși la vederea schimbului. Știu că, odată cu stăpânii, vin și merindele. Le lucește blana în soare. Sar de ici-colo și, probabil, dacă ar putea râde, ar face-o.

Foto: Constantin Mireanu

Unitatea este mică și îngrijită. Iar atmosfera este cât se poate de bună, primitoare. Radarele torc liniștit, constant, și atât timp cât se mișcă antenele și situația aeriană este monitorizată corespunzător, militarii sunt relaxați.

Unitatea din acest vârf de munte îl are acum la comandă pe căpitanul Ovidiu Pasenciuc, de drept locțiitorul comandantului. Cum însă funcția de comandant este liberă, Pasenciuc îndeplinește cu succes și atribuțiile acestuia, ajutat de locotenentul Bogdan Dandu.

Avem timp să vorbim pe îndelete pe timpul drumului. La unitate, când toți se schimbă în uniforme, devin parcă alți oameni. Împrumută spontan seriozitatea militarilor de carieră. Dialogurile continuă să fie deschise, sincere.

Pasenciuc compară drumul acesta până la unitate cu unul al carierei, care chiar așa trebuie să fie, în opinia lui. Fără ocolișuri, străbătut cu efort, cu pregătire și cu răbdare. De asemenea, ar sfătui orice tânăr să vină aici. Este locul ideal unde să înveți tehnică.

Căpitan Ovidiu Pasenciuc, locțiitorul comandantului.
Foto: Constantin Mireanu

Aici, sus, căpitanul este respectat. Nu-și dorește să plece. Și nici subordonații nu vor acest lucru. Văd asta din atitudinea lor. Unii spun, direct, dar nu în prezența lui, că se simt respectați, înțeleși și că își doreau acest lucru. Și iarăși rememorează vremuri în care căprăria nu era ocolită nici aici, în Vârful lui Dan.

O mașină de teren visează căpitanul pentru această unitate. De fapt, din câte se pare, momentul în care vor avea un mijloc de transport decent către unitatea și pentru situații de urgență este aproape.

Unitatea chiar arată ca o casă. Cu sobă de teracotă, cu aragaz, cu un colțar de bucătărie și o masă mare. De fapt, ei se autodefinesc ca o familie de bună calitate. Aici își împart bunele și relele, necazurile și bucuriile.

Caporalul Ioan Vlasin, imediat ce ajungem sus, se schimbă și, pentru că are ceva timp înainte de a intra în pază, ajutat de colegi cu idei, produse, ba chiar și cu glume, se apucă de gătit. Insuportabile pe Leșinatu’, ranițele își dovedesc acum din plin utilitatea. Dintr-una se ivesc ceapa și morcovul, din alta un cârnat afumat, o bucată de carne, niște ardei. Fiecare cu ce are, dar pentru toți. În mâinile dibace ale lui Vlasin, supa începe să capete culoare. Imaginația, chiar și când e vorba de bucătărie, nu poate fi de neglijat. Pentru Vlasin e simplu. Îi place și are experiență. Înainte de armată, a lucrat în domeniu, la o pizzerie.

În mâinile dibace ale caporalului Ioan Vlasin, supa începe să capete culoare.
Foto: Constantin Mireanu

Caporalul Petre Bilț, care este aici din anii ’80, cu o scurtă întrerupere, povestește cu mare drag despre unitate și despre ce înseamnă radiolocația pentru el. Voi rămâne aici cât m-or ține genunchii să urc dealul, spune cu același umor cu care ne obișnuise de-a lungul traseului. Vreau să ies în pensie din radiolocație. Gospodar, muncitor, Bilț se confesează, la un moment dat, privind spre oala de ciorbă din care ies aburi îmbietori, ca la o emisiune culinară: eu nu cumpăr decât rar mâncare, uneori câte un salam. Totul este produs din munca noastră, în gospodărie.

Caporalul Petre Bilț, cel mai vechi din unitate, s-a îndrăgostit cu timpul și definitiv de radiolocație.
Foto: Constantin Mireanu

Acum, cu apă curentă, e bine de trăit aici, la deal. Poveștile despre cât de dificil era să care apă cu bidoanele de la izvorul unde ne opriserăm la venire ori cum este să topești zăpada pentru apă sunt încă proaspete în mintea celor mai vechi. Puțini, de altfel, pentru că aici, la Vârful lui Dan, colectivul are o medie de vârstă sub 40 de ani. O parte dintre cei care vin din școală se sperie de cât au de urcat și pleacă spre locuri mai blânde.

Plutonierul Adrian Ciolpan povestește din culisele vieții de la Vârful lui Dan.
Foto: Constantin Mireanu

Unitatea aceasta nu-i pentru oricine! Doar cei care pot, care sunt capabili cu adevărat să reziste, rămân aici, este de părere maistrul militar clasa a II-a Dinu Gavrea. Cei care rămân se atașează de armă și de locurile acestea și ies direct la pensie. Sau cel puțin asta speră, să o prindă sănătoși. Trebuie însă să recunoaștem că nu rămân indiferenți, ba chiar trag cu ochiul pofticios la colegii de la Poliția de Frontieră sau de la Pompieri. În plus, există pe acolo exemple de caporali care au picat testele în armată, dar pe care vecinii i-au primit, făcându-i rapid subofițeri.

O fotografie de grup, la plecare, cu tura de serviciu. Ne-am atașat în scurt timp de acești oameni calzi, primitori, care veghează în permanență la liniștea cerului țării.
Foto: Constantin Mireanu

Ne despărțim cu greu de militarii de la Vârful lui Dan. Și nu sunt vorbe mari. Suntem încântați de o fotografie de grup. Am vrea să promitem, măcar de complezență, că vom reveni. Pentru că, aici, la Vârful lui Dan, oamenii sunt oameni!

 

Despre autor

Constantin Mireanu

Maiorul Constantin Mireanu este jurnalist militar şi abordează genuri de presă precum interviul, reportajul de presă scrisă şi de televiziune, filmul documentar şi de ficţiune. A obţinut premii la festivaluri de profil, naţionale şi internaţionale. Pasionat de cinematografie, jurnalism cultural şi de fotografie, Constantin Mireanu este absolvent al Masteratului Societate, Multimedia, Spectacol din cadrul Şcolii Doctorale „Spaţiu, Imagine, Text, Teritoriu”, un program al Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii de la Universitatea din Bucureşti.

12 comentarii

  • Superb articolul. Pentru mine, radiolocatorist pe vremea satisfacerii stagiului militar, este o poveste adevărată, trăită și pot spune că m-a copleșit cu amintiri. Într-adevăr, militarii din aceste unități izolate sunt ca o familie. Felicitări și la cât mai multe asemenea articole despre și cu oameni adevărați!

  • Un articol excelenta, o frantura din viata unei unitati de elita a radiolocatiei! Amintiri ce nu se vor sterge niciodata, aduse din cand in cand in memoria noastra de vajnicii truditori ai penitei! Multumesc!

  • Foarte frumos!!! Am citit acest acest reportaj pe nerasuflate despre aceasta subunitate de radiolocatie … Pe unii dintre acesti militari am avut placerea sa ii cunosc … pe d-nul Lt. Bogdan Dandu un militar de cariera, capabil, responsabil si nu in ultimul rand un sef minunat … Jos palaria!!! Respect!!!

  • Scuze de repetitie … Nu am putut sa corectez …, dar din cauza trairilor citind acest senzational reportaj si a orei inaintate .. Multumesc de intelegere!!!

  • Martin Mihail : sant un „veteran” de pe Vf.lui Dan;mi-am inceput activitatea,ca tehnic pe 35,in 1972! Ce si cate amintiri am din aceasta subunitate rd.th!As putea scrie romane,dar n-am harul necesar.M-a rascolit reportajul dvs.,va multumesc.Succes colectivului de pe „magurice”,sa nu ‘obositi”niciodata si nici sa nu „lesinati” din vreun motiv sau altul !

Lasă un comentariu