Arma condeiului

Coșmar

Bucăți de plumb atârnă tot mai greu de pleoape. Zgomote sinistre, din ce în ce mai ritmice, se domolesc în intensitate și se transformă într-un cântec religios.

Sunt în biserică, alături de viitoarea soție. Ne căsătorim. Vocile inundă încăperea! Ce acustică!, mă gândesc.

În cor sunt fete. Multe fete. Unele chiar drăguțe. Una frumoasă de-a dreptul. Cântecul lor tânguitor izvorăște din altă lume. Ieșim din biserică, aprind o țigară. Muzică răsună și în curte până hăt, departe.

– De ce mai cântă?, întreb.

– Cântă pentru că au fost plătite. Au fost tocmite pentru o oră și jumătate.

– Cântă așa, fără public?

– Da, cântă să facă pe plac doamnei care a plătit.

O voce imaginară îmi șoptește că și eu ar trebui să-i fac pe plac doamnei. Gândul mă oripilează, doamna parcă îl citește și mă privește fix.

– Ești încă prea tânăr, ca să pricepi!

Fata frumoasă vine să fumeze lângă noi. Îmi zâmbește din nou. Mă pierd în ochii ei curați.

– Astăzi mai avem un botez și o înmormântare de cântat, îmi spune. Câte o oră la fiecare. Știi, cel mai greu este atunci când nu ai chef să cânți. Dar, stai să-i vezi pe cei care joacă! Că avem și asemenea specii în trupă.

Asemenea unui ghem care se deșiră, devenind din ce în ce mai mic, timpul meu aleargă. Într-o milisecundă, sunt din nou la serviciu, în alt timp, în altă epocă.

Mă aflu într-o redacție nouă, ultramodernă, cu foști colegi care nu prea au chef de muncă, plictisiți, blazați. Și începe parcă de nicăieri aceeași muzică de jale, de înmormântare, amestecată, parcă, de data aceasta, cu ritmuri mai vesele, de botez, de nuntă. Sună din ce în ce mai tare. Cine cântă? Ce muzică neclară, ce amestec ciudat… Bucurie, tristețe, incertitudine.

Mă uit în direcția de unde vin sunetele. În uniforme militare, sunt chiar fetele din cor. Ce caută într-o redacție? Acum o secundă erau în cu totul alt loc! Cum au ajuns din biserică direct în armată? De unde au atâtea decorații? Știu să tragă cu arma, măcar?

Mi se răspunde direct: sunt bocitoare, nu infanteriste! Și trebuie să bocească, că de aia sunt plătite! Iar dacă bocesc în armată, trebuie să aibă uniformă, grade, decorații! Doar așa pot fi plătite mai bine, la fel ca tine, care, până la urmă, faci aceeași meserie.

Nu am cuvinte. Aceeași doamnă, din curtea bisericii, acum pe post de dirijor al corului, continuă:

– Ești prea tânăr, nu înțelegi! Ascultă măcar un sfat, ultimul prietenesc: nu te mai uita în jur, la ce fac alții. Mai bine vezi-ți de muzica ta, că faci bine ce faci. De asta nu te-am dat încă afară din cor.

Ritmurile se schimbă din ce în ce mai rapid. O sârbă, un vals, chiar și o manea. Fata frumoasă mă privește și repetă continuu: stai să-i vezi pe cei care joacă după muzica noastră!

Vocea mi se pierde treptat. Cineva mă învață notele, pe alte game, cu alte partituri. Unele chiar moștenite din epoci apuse. Prăfuite de-a dreptul. Uniformele, în schimb, strălucesc!

Alte și alte partituri, care seamănă ca picăturile, portative străjuite semeț de cheia sol sunt interpretate pe voci diferite, mereu cu același refren: ÎNTÂIUL dintre noi a fost, a făcut, a dat, a luat, a învins!

Convins de greșeală, încerc să corectez un vers, o notă, dar până și suportul de partitură mă privește ciudat, de-a dreptul contrariat: tu chiar n-ai înțeles nimic! Ești încă prea tânăr!

Și chiar nu mai înțeleg de ce trebuie să cânt într-o redacție? Aici nu ar trebui să filmăm, să pozăm, să scriem? Ce caută bocitoarele aici, și, mai ales, de ce sunt toate partiturile la fel? Ce este cu vocea aceasta atât de cunoscută, care le acoperă pe celelalte? Și, mai ales, de ce mi se adresează atât de direct, chiar prietenos?

Deslușesc din ce în ce mai clar un refren și mai cunoscut: Băieți, băieți, haideți, că deja este târziu! Treziți-vă, că iar întârzie Matei la școală! Hai, Dan, că de o oră mă uit la tine cum te chinui și te învârți prin pat! Ai și cântat, la un moment dat! Nu o mai face, nici măcar prin somn! Știi că n-ai talent!

Despre autor

Constantin Mireanu

Maiorul Constantin Mireanu este jurnalist militar şi abordează genuri de presă precum interviul, reportajul de presă scrisă şi de televiziune, filmul documentar şi de ficţiune. A obţinut premii la festivaluri de profil, naţionale şi internaţionale. Pasionat de cinematografie, jurnalism cultural şi de fotografie, Constantin Mireanu este absolvent al Masteratului Societate, Multimedia, Spectacol din cadrul Şcolii Doctorale „Spaţiu, Imagine, Text, Teritoriu”, un program al Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii de la Universitatea din Bucureşti.

3 comentarii

  • Dle maior, FELICITĂRI!
    Am citit de două ori, pe nerăsuflate, articolul dumneavoastră şi încă nu sunt sigur că este publicat în OM.
    Vă înțeleg deplin neputința față de „foștii colegi blazați” şi bocitoarele impuse.
    Articolul dvs. este dovada clară că am pierdut cei 30 de ani care speram să schimbe ceva.
    Subtilitățile nu cred că fac față nivelului de înrădăcinare a nesimțirii.
    MAI BINE TENOR DECÂT CORIST PE VOCI!
    Articolul dvs. este dovada clară că OM poate să fie mai mult decât este acum.

Lasă un comentariu