Trezirea de voie, între orele 3 și 4 a.m., în funcție de cum se organizează fiecare. La 4.30, plecăm din unitatea de pe Șoseaua Antiaeriană, cu antemergător de Poliție Militară. Duster-ul, urmat de autocarul cu cei 40 de militari, se strecoară prin traficul matinal al Capitalei, șerpuind printre mașini; nu toți șoferii bucureșteni respectă luminile albastre ale girofarului.
Militarii din Elementul Național de Sprijin, rotația a X-a, care urmează să plece spre Afganistan, și-au început misiunea.

La ora cinci și câteva minute suntem la Otopeni, pe aeroportul militar. Stăm vreo cinci minute la poartă până când ne preia cineva și ne conduce în Club. Sunt scaune destule, iar cei mai somnoroși profită de faptul că activitatea din următoarele cinci ore este de așteptare și se întind pe câte scaune le cere constituția. Cine nu apucă să se întindă, dar este biruit de somn, doarme cu capul pe masă.

Pe la 6.30, atmosfera este ceva mai vioaie. Undeva, pe un laptop, rulează un film și se aud împușcături și explozii. Au intrat în situație, glumește cineva. Comandantul detașamentului studiază și completează acte. Afară se fumează, se vorbește, se râde.

Îmbarcarea.

Atmosfera este mai relaxată decât în ziua precedentă, când apelul de a ajunge în unitate până la ora 14 le-a creat tuturor „mici” inconveniente. Un camarad n-a mai ajuns la părinți să-și ia rămas bun, un altul n-a mai apucat să-și îmbrățișeze fiica, plecată la meditații…

Toată ziua am fumat și am vorbit la telefon, bătând curtea unității în lung și-n lat. După ora șase au început să apară la poartă soții, copii, prieteni. Ca pe vremea stagiului militar obligatoriu. De la ora 9, santinela de la poartă anunță cu insistență repetitivă că doar până la 9.30 se mai poate sta cu cei dragi. Nu că nu ne-am fi dragi și unii altora, dar noi avem șase luni la dispoziție să ne tot vedem…

Deja ne desfășurăm activitatea conform planului, așa că lucrurile intră pe făgașul normal. Bătrânul C-130 Hercules își face încă bine treaba, la fel și echipajul din Forțele Aeriene, așa că decolăm fără probleme de pe Otopeni.

După o jumătate de oră însă încep să simt bine vibrațiile avionului, care trec prin talpa bocancului și-mi dau senzația unui masaj. E bine să vezi partea pozitivă a lucrurilor. Zgomotul constant al motoarelor este întrucâtva atenuat de dopurile de silicon din urechi, dar o uruială permanentă ne însoțește călătoria.

Avionul militar este lipsit de finisajele, care acum îmi par de lux, ale aeronavelor civile. De peste tot ies cabluri, tuburi, țevi, prize… Un schelet metalic interior este și suport pentru scări, tărgi.

O plasă cu ochiuri de cinci centimetri, care se întinde pe toată lungimea banchetelor rabatabile din pânză, cu două locuri fiecare, servește drept spătar. Câteva becuri dau o lumină hepatică, în completarea celei care intră pe hublourile rotunde, cât o farfurie.

Din locul în care stau, văd o jumătate din mecanicul de bord, așezat la peste un metru deasupra nivelului calei. În fața lui sunt piloții și, totul, în față și deasupra lor, este acoperit cu butoane, comutatoare, ceasuri și ecrane.

În fața mea, loadmaster-ul (specialistul cu încărcarea și centrajul) se așază, în sfârșit, după ce mai face o dată verificările de rigoare. Camarazii mei, o parte citesc, câțiva par să fi ațipit, unii se joacă pe telefon. Căștile audio par să servească mai mult pentru atenuarea zgomotului.

Înspre coada avionului, acolo unde sunt paleții cu ranițe și materiale, cineva se ridică în picioare să se dezmorțească. Simt că mă ia frigul. Aerul în avion se răcește constant.

După cinci ore ajungem la Baku, capitala Azerbaidjanului. Avionul urmează să alimenteze, așa că toată lumea trebuie să coboare. „Cam două ore”, ni se spune că putem să stăm în aeroport, timp dorit cu aviditate, mai ales de fumători, dar nu numai, pentru că Hercules-ul duce lipsă de toaletă…

Ajungem, așadar, în aeroport și ne așezăm liniștiți la rând. Ni se verifică pașapoartele de serviciu și trecem prin sistemele de control. Deși ne golim buzunarele, țiuitul porții se aude la fiecare trecere. Dincolo de ea, un polițist și o polițistă de frontieră ne fac controlul corporal.

Azimut, prima cabină de fumat. Niște aparate pe care scrie smoke ’n go fac o treabă acceptabilă de filtrare a aerului. După o țigară, pleacă fiecare, pentru a face loc altora. Un cappuccino la pachet și mă întorc la „fumoar”. N-am nevoie de țigara asta, dar gândul la următoarele ore de zbor mă face să fumez oricum. Grea boală fumatul…

N-apuc să termin țigara, că văd pe whatsapp mesajul care ne anunță că trebuie să ne prezentăm la îmbarcare. Au trecut repede două ore…

Încă patru-cinci ore de zbor cu Hercules-ul, zgomot, picoteală, căldură, frig, plictiseală, și ajungem la Kabul. Deja e noapte. Avem o oră de escală, dar aici, în aeroport, care este și bază militară, nu mai sunt proceduri vamale ca la Baku.

Aeroportul din Kabul, a doua escală în drum spre Kandahar.

La două minute după ce intrăm în sala de așteptare, toată lumea este conectată la rețeaua wifi. La distanță de câteva scaune unii de alții, militarii iau legătura cu familia. Unii scriu, alții vorbesc. Am plecat doar de câteva ore, dar chemarea intempestivă la unitate, sâmbătă, ne-a lăsat multe lucruri nespuse, multe îmbrățișări neterminate…

Între timp, câțiva camarazi și-au descărcat echipamentul, pentru că activitatea lor urmează să se desfășoare aici. Noi ne reîmbarcăm și, după o oră și jumătate, ajungem la destinația finală, baza militară din Kandahar.

Camarazii de la ENS, rotația a IX-a, ne îndrumă spre autobuzul care ne duce în tabăra Elementului Național de Sprijin. Nu știu cum se simt ceilalți, dar eu sunt destul de amețit. O urare de bun-venit și simt că intrăm în pâine.

Ni se prelucrează câteva reguli de bază. Militarul trebuie să poarte în permanență asupra sa armamentul, indiferent că este în tabăra ENS, la sala de mese sau altundeva în bază. Doar la sport nu trebuie să fim înarmați.

Ni se încredințează armamentul, pistol mitralieră toată lumea, încărcătoare, cartușe. Ofițerii și subofițerii primesc în plus și pistol. Veste de protecție balistică (antiglonț), căști și lenjerie pentru pat, întregului efectiv.

Șeful de stat major ne precizează ora de începere a activității, după care plecăm la dormitoare. Până când rotația a IX-a se repatriază, suntem cazați în barăci de tranzit. Cred că e ceasul patru când ajungem în pat.

În clipa următoare sună alarma telefonului. Duș, masă și… la treabă! Fiecare militar face cunoștință cu cel pe care-l va înlocui în teatrul de operații și apoi ne răspândim la locurile unde urmează să ne desfășurăm activitatea.

Duminică dimineață ne adunăm pentru a-i ura La mulți ani! plutonierului-major Gabriel Nițu. Împlinește 45 de ani și poate că nu este situația ideală pentru a-și serba ziua de naștere. Ar fi preferat să o facă acasă, alături de soție și fiică, dar datoria este datorie, iar acum este important să fim împreună. Sperăm că i-a făcut plăcere surpriza noastră! Nu se pot face multe în teatrul de operații, dar puținul pe care-l facem este din suflet.

Elementul Național de Sprijin asigură suportul logistic pentru toate detașamentele românești din teatrul de operații din Afganistan: HUMINT, forțe pentru operații speciale, poliție militară, detașamentul forțelor aeriene, personalul medical din spitalul de ROL 3, echipa de legătură a Comandamentului Forțelor Întrunite.

Locotenentul Ciprian Ispas (pe scaun) și căpitanul Codruț Agachi, ofițeri în statul major la personal, rotațiile a IX-a și a X-a, fac transfer de informații.

Prima săptămână trece, cumva, repede. În fiecare zi, militarii din cele două rotații ale ENS fac schimb de informații, fac cunoștință cu partenerii americani și de coaliție cu care vor colabora, își predau și preiau atribuțiunile.

În fiecare zi, la ora 18, are loc briefingul zilei, în care fiecare echipă raportează nivelul de transfer al informațiilor și responsabilităților. Camarazii din rotația a IX-a par amabili și disponibili, deși sunt aici de aproape șapte luni și cred că abia așteaptă să ajungă acasă.

Briefingul de la ora 6.

Doi dintre ei au nou-născuți pe care nu au apucat să-i vadă decât pe Internet. Mare lucru rețeaua globală! Să poți să vorbești în fiecare zi cu familia, chiar dacă uneori întrerupt sau decalat, te face să resimți mai puțin depărtarea și te ține mai conectat la atmosfera de acasă, chiar dacă asta înseamnă să le știi problemele și grijile, fără a putea să faci mare lucru pentru ei de aici, de la mii de kilometri distanță.

În fiecare zi, gradual, responsabilitatea acțiunilor este preluată de militarii din rotația a X-a. La atelierul auto au ajuns primele mașini blindate ale Batalionului 495 Parașutiști Căpitan Ștefan Șoverth, MRAP-urile pe care le folosesc în patrulare. La fiecare 12 zile au parte de o revizie și ultima este făcută de echipa de mentenanță a plutonierului-adjutant principal Aurelian Stătulescu.

La o săptămână și câteva ore după ce am ajuns în Afganistan, detașamentele sunt gata să-și predea ștafeta. Luni a avut loc ceremonia oficială. A participat generalul de brigadă Miles Brown, comandantul TAAC SOUTH (Train Advise Assist Command – Comandamentul de Instruire, Consiliere și Asistență din regiunea de sud), unul din cele patru comandamente geografice ale misiunii NATO Resolute Support militari și civili ai misiunii NATO alături de care au lucrat camarazii noștri din rotația a IX-a. Locotenent-colonelul Dragoș Pantelimonescu i-a predat, în cadrul ceremoniei, drapelul românesc locotenent-colonelului Dan Corbu, comandantul ENS rotația a X-a. De luni, rotația a IX-a și-a încheiat misiunea. Militarii se pregătesc acum de plecare. Miercuri, la data apariției ziarului, este ultima lor zi în teatrul de operații. Bătrânul Hercules îi va duce acasă, la familii, la partenerii de viață și la copiii pe care unii dintre ei n-au apucat încă să îi cunoască. Drum bun, camarazi și o viață plină de succese!

Zilele au fost destul de scurte în prima săptămână. Căldura din timpul zilei și praful omniprezent fac adaptarea destul de dificilă. Întunericul pare că te pândește și-ți cade în spate pe nepregătite. Nu există amurg, în Kandahar, există doar zi și noapte.

La șase dimineața, soarele este deja pe cer și la opt încălzește puternic. La prânz, deja arde. La căderea nopții, atmosfera se răcorește dintr-o dată și spre ora zece resimți destul de tare diferența de temperatură.

Deocamdată, totul este bine. Ne „auzim” săptămâna viitoare!

Despre autor

Bogdan Oproiu

Maiorul Bogdan Oproiu este licenţiat în jurnalism şi ştiinţele comunicării al Universităţii din Bucureşti, absolvent al Şcolii Superioare de Jurnalistică. Este interesat de învăţământul militar, cercetare şi dezvoltare în domeniul tehnologiilor militare şi analiză geopolitică. Este realizator de emisiuni la postul de radio „Vocea Armatei”.

Lasă un comentariu