Sinaia, Predeal, Braşov… Parcă voios şi relaxat, ca într-o zi de vacanţă, trenul urcă în sunet cadenţat spre munte, printr-un decor împodobit în alb clar şi strălucitor de omăt puternic însorit ale primelor zile de februarie.

Din Braşov, un microbuz deloc aglomerat mă duce spre Sfântu Gheorghe. Intrarea în Covasna este anunţată, înaintea oricărui simbol judeţean, de micile tonete decorate cu ceapă roşie, cartofi aurii şi, mai ales, cu acele pâini ţărăneşti cu cartofi, mari şi rotunde, de-ţi lasă gura apă.

În Sfântu Gheorghe, atmosfera de vacanţă a drumului rămâne, cuminte, în faţa porţii Batalionului 22 Vânători de Munte Cireşoaia. Eu intru.

Bine aţi venit la Sfântu! (Gheorghe, se subînţelege). Câtă linişte în această urare! Şi în firea acestor militari, prieteni apropiaţi ai muntelui.

Obişnuiţi cu instrucţia în mediul montan, pe timp de iarnă şi de vară totodată, vânătorii de munte din Sfântu Gheorghe au dezvoltat o pasiune pentru alpinism şi schi, dar şi pentru provocările concursurilor militare, în genere, la care continuă să se numere printre câştigători. Dacă ai răgaz să-i asculţi vorbind despre pasiunea lor, puţin îţi lipseşte să nu-ţi pui rucsacul în spate şi să te grăbeşti spre prima creastă muntoasă.

Oricât de lejer ţi s-ar părea traseul, muntele trebuie respectat. Neapărat. Şi, foarte important, să nu pleci niciodată singur şi fără un fond de sac, adică: un rucsac cu un veşmânt călduros şi altul de ploaie, şosete şi tricou de schimb, lanternă, obligatoriu, un cuţit, apă, fără discuţie, şi alte lucruri necesare, în funcţie de anotimp, sfătuieşte maiorul Liviu Gaiţă, cel care, în fiecare an, de Ziua Vânătorilor de Munte (3 noiembrie), din 1997 încoace, urcă şi arborează drapelul României pe vârful Moldoveanu.

În marș spre culme.

În noiembrie, anul trecut, s-au împlinit 20 de ani de când vânătorii de munte din Sfântu Gheorghe arborează drapelul României pe vârful Moldoveanu, de ziua lor:

În 1996, căpitanul, pe atunci, Adrian Negoiţă a fost primul care a urcat pe Moldoveanu. Eu eram plecat la un curs. Dar, din 1997, am urcat an de an. Împreună, la început, numai noi doi, o perioadă de câţiva ani, până când s-a mutat în altă unitate militară şi am preluat eu sarcina de a organiza această expediție. Şi, în fiecare an, mă bucur că mi se alătură din ce în ce mai mulți oameni cărora le place muntele, colegi din unitate, dar şi prieteni civili, în unele expediții, toţi bine antrenaţi, pentru că nu accept altfel.

Anul acesta se gândește să-l ia cu el pe Moldoveanu și pe fiul său, Mihai Cristian, un tânăr de 14 ani, care împărtășește dragostea de munte a tatălui său:

Mihai face și el parte dintr-un grup de cercetași, merge pe munți, ajută păsările, le face cuiburi, participă la diferite acțiuni de acest gen. Aș dori să îl iau chiar și pe Moldoveanu, dar să vedem cât timp avem pentru antrenament, pentru că are un an școlar solicitant, fiind clasa a opta.

Cunoaște bine fiecare traseu spre vârful Moldoveanu, dar capriciile muntelui rămân mereu o provocare, care poate deveni lesne periculoasă.

Anul trecut am mers pe un traseu dinspre Valea Rea, pe la Lacurile Galbena, și am urcat pe vârful Moldoveanu. Sus, pe creastă, era zăpadă îngheţată. Doi colegi au alunecat, dar eram legați în coardă și nu au pățit nimic. A fost periculos, pentru că vântul sufla foarte puternic. Spre deosebire de acum doi ani, când am prins un timp de am urcat în tricou. Cerul, foarte senin, nu bătea vântul, nu era zăpadă decât pe alocuri. Însă, cu cât sunt mai grele condiţiile, cu cât le simți împotrivindu-se mai mult, cu atât este satisfacţiamai mare să vezi că ai ajuns.

Îi place alpinismul, schiul și orice alt sport. A participat, an de an, la toate concursurile militare de alpinism, schi, pentatlon, triatlon. Este câștigător a mai multor locuri I la Alpiniada Vânătorilor de Munte și, în 1999, a făcut parte din lotul României la un concurs militar internațional de pentatlon, în Ungaria.

Pasiunea pentru alpinism s-a ivit din copilărie. Eram copil și mai chiuleam de la ore –mereu am fost mai năzdrăvan – pentru a merge să fac trasee de alpinism pe un mal de calcar, fără niciun fel de asigurare. Efectiv scobeam cu cuțitul, făceam trepte și urcam. Dacă mă gândesc bine, toate activitățile care presupun o anumită doză de risc mă atrag.

Numai că maiorul Liviu Gaiță este, acum, certificat în acest gen de… risc, după ce a absolvit, în Franța, două cursuri de specializare în munți:

Am învățat tot ce ține de munți. Începând de la ce mănânci cu o zi înainte de expediție până la cum îți planifici activitatea, cum o pregătești, o organizezi, ce faci pe timpul deplasării, cum treci anumite pasaje, cum supraviețuiești, cum îți faci bivuac, cum acorzi primul ajutor.

Două cursuri despre tot ceea ce ți s-ar putea întâmpla pe munte am parcurs, cel de iarnă, în 2000, și cel de vară, în 2002.

Afganistan 2013. Maiorul Gaiță alături de un lider al forțelor de securitate afgane.

Acestora li se adaugă și specializările din teatrele de operații, pentru că a fost în trei misiuni în Afganistan. Chiar dacă și-ar putea lua muntele cu el, din această unitate militară, în care a venit imediat după ce a absolvit Academia Forțelor Terestre Nicolae Bălcescu, ca șef de promoție, în 1996, nu vrea să plece.

Am avut oferte, funcții mai mari și mai bune, dar nu pot să plec. Am aici familia, prietenii și, în plus, sunt foarte atașat de grupul din unitate. Suntem de atâția ani împreună. Iar una dintre trăsăturile de bază ale vânătorilor de munte este și rămâne coeziunea, spiritul de echipă.

Să fie, oare, muntele cel care i-a deprins pe vânătorii de munte cu aceste trăiri? Tu, omul, să trăiești sentimentul că îl cucerești, pe când el, muntele, să te învețe, de fapt, ce înseamnă puterea, ambiția, voința, nevoia de ceilalți?

Prin măreția lui și prin greutățile pe care le întâmpini mergând pe munte, da, te învață. Te forțează să devii autodidact, într-un fel. Dar vânătorii de munte nu merg în expediții doar pentru a face sport în aer liber.

Poate că noi, recunoaște maiorul Liviu Gaiță, vânătorii de munte, avem un pic de mândrie, de orgoliu. Și nevoia de a ne demonstra că facem față provocărilor muntelui. Este un sentiment anume, care poate că vine din trecutul vânătorilor de munte.

Din discuția noastră am înțeles limpede că: Muntele trebuie respectat! Este un lucru pe care maiorul Gaiță, cel care organizează toate expedițiile cu militarii batalionului, îl repetă des, și cu anume accent care nu-ți lasă loc de îndoială sau nesupunere.

Apoi, să conștientizezi cât de necesar este să-ți cunoști limitele în întâlnirea cu muntele, să nu te aventurezi pe trasee a căror dificultate depășesc posibilitățile tale fizice și în niciun caz, dar absolut în niciun caz, să nu pleci singur în drumeții.

Da, niciodată singur. Și doi sunt puțini. În caz de accident sau orice problemă ivită trebuie să fie cineva care să poată acorda primul ajutor și să îl îmbărbăteze pe cel de lângă el.

Plecarea de la… Sfântu numai are același sentiment de vacanță, ci un soi de jinduire după mirosul puternic de aer curat și după trăirile drumețiilor din vremea studenției, mai degrabă. Și mai are un fir de dorință ca ieșirea de pe poarta unității militare a vânătorilor de munte să fie biletul de întoarcere, cât mai des, în vacanțe montane.

Despre autor

Cornelia Mihăilă

Maiorul Cornelia-Gabriela Mihăilă este absolventă a Facultăţii de Filologie a Universităţii „Hyperion” şi a studiilor universitare de masterat ale Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice a SNSPA (Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative). Domeniul său de interes este Chipul Frumos din omul înveşmântat sau nu în haină militară.

Lasă un comentariu