Au trecut 30 de ani de la Revoluţia din 1989. Mult sau puţin, cu manipulări sau recunoaşteri ale implicărilor unor servicii de informaţii străine, cu adevăr sau minciună. Rămân oamenii, mulţimile de români ce şi-au dorit libertate şi nu trebuie uitaţi eroii ce au murit pentru o viaţă mai bună. La Iași, în capitala istorică a României, revoluţia a avut specificul ei. Inginerul Ionel Săcăleanu a fost unul dintre organizatorii mitingului din 14 decembrie 1989. A suferit imens pentru a fi, a gândi şi a se exprima liber. Colonelul Ionel Munteanu, pe atunci locotenent în cadrul Regimentului 15 Mecanizat, şi-a dorit libertatea la fel de mult, chiar dacă era încorsetat de regulile şi cutumele armatei din perioada comunistă.

În decembrie 1989, Iaşul era cenuşiu. Anii de comunism îşi puseseră bine amprenta pe oameni şi clădiri. A fost o toamnă lungă. Iarna, cu toate ale ei, încă nu venise, chiar dacă se apropiau sărbătorile. Cele cu Moş Gerilă, în frig, cu nesfârşitele cozi sau magiile părinţilor de a procura ceva bun. Tipic pentru perioada comunistă. Cu câţiva ani înainte, muncitorii de la uzina Nicolina îşi ceruseră drepturile, dar au fost reduşi la tăcere. Apoi, studenţii au vrut apă caldă şi căldură în cămine şi… au fost liniştiţi. Frica era omniprezentă. Orice glumă trebuia bine gândită înainte de a fi spusă.

Un grup de ieşeni de la un centru de cercetare de pe lângă Combinatul de Utilaj Greu şi-au spus că nu se mai poate. Ideea grupului de acţiune i-a aparţinut lui Ştefan Prutianu. Nucleul s-a coagulat în acest centru de cercetări. A fost gândit ca o structură piramidală. Din el făcea parte şi inginerul Ionel Săcăleanu. Un tânăr de 29 de ani ce îşi terminase stagiul de producţie la Paşcani. Se însurase în octombrie 1989.

Grupul a avut ramificaţii importante la uzina Nicolina Iași, unde, în 1987, avusese loc o revoltă muncitorească, al cărei lider, Titi Iacob, li s-a alăturat. Tot de acolo a venit şi inginerul Petru Duşa. Ştefan Prutianu lucrase acolo şi avea multe cunoştinţe printre foştii colegi. Prin inginerul Georgel Moraru s-a reuşit să se mobilizeze şi Uzina Metalurgică din Iași. Acesta din urmă nu a fost niciodată identificat de ancheta Securităţii. Grupul de acţiune îşi dorea realizarea unui miting paşnic de protest împotriva regimului comunist şi a lui Ceauşescu la 14 decembrie 1989, în Piaţa Unirii din Iași.

Toată lumea aştepta să se întâmple ceva. Sincer, am crezut că schimbarea ce se manifesta în răsăritul Europei se va petrece şi la noi. Am sperat că se va întâmpla la celebrul congres al XIV-lea al PCR şi că va veni din interiorul partidului, aşa cum se întâmplase în unele ţări socialiste. Din păcate, lucrurile au rămas încremenite, aşa că am hotărât că schimbarea poate veni doar dacă o facem noi înşine. Eu mi-am contactat colegii de la Paşcani, unde lucrasem înainte. Mai ştia soţia mea, care lucra la Combinatul de Celuloză şi Hârtie de la Adjud. M-am hotărât să-i spun în ultimul moment şi ei de ceea ce aveam de gând să facem şi în ceea ce urma să mă implic, a spus inginerul Săcăleanu.

Erau toate motivele ca el să nu participe la acea acţiune de organizare a unui miting pentru libertate. Era tânăr, proaspăt însurat, cu casă, cu serviciu bun, cu poziţie în societate. Aşa i-a spus după aceea şi anchetatorul cel bun de la Securitate. Majoritatea celor care au format acel grup erau oameni ce lucrau în cercetare, creativi. Datele pe care le aveau indicau faptul că schimbarea e posibilă şi la noi, mai ales că fusese realizată în Polonia, prin Solidaritatea ajunsă la putere prin alegeri libere, premieră în lumea est-europeană, apoi în Cehoslovacia, prin revoluţia de catifea.

Da, îmi lipsea mult libertatea! Plus martor fiind la tot ce se întâmpla în 1989, în Europa de Est. Nu puteam rămâne indiferent şi să nu acţionez. Un exemplu pe care noi doream să-l urmăm era cel din Germania de Est. Ei manifestau după orele de program, paşnic, cu meticulozitatea germană, împotriva regimului Honecker. Mai mult decât atât, era exemplul fraţilor de peste Prut care mai bine de un an şi mai bine luptaseră cu cuvântul şi cu fapta pentru redobândirea grafiei latine şi pentru recunoaşterea identităţii lor naţionale. Le-au obţinut în primăvara lui 1989, a afirmat Ionel Săcăleanu.

Sursele de informare ale celor din partea de est a ţării erau canalele TV din URSS şi Republica Moldova, plus vestitele posturi de radio Europa liberă şi Vocea Americii. Românii din partea aceasta de ţară vedeau dezbaterile din Sovietul Suprem al Republicii la televiziunea din Chișinău, ce erau aproape ca un parlament democratic. La 27 august 1989, a avut loc Marea Adunare Naţională organizată de liderii Frontului Popular din Moldova cu marele ajutor al intelectualilor din Moldova, al scriitorilor adunaţi în special alături de redacţia revistei Literatura şi Arta, la care erau abonaţi şi câţiva membri ai grupului.

Aici, în România, curajul lor ni se părea de neimaginat. Oamenii aceia îşi redobândiseră demnitatea şi capacitatea de a-şi reafirma propriile idealuri, fără teamă, cu un mare curaj în faţa unui ocupant străin. Noi, aici, nu eram în stare să ne manifestăm şi să afirmăm ceea ce gândeam în faţa conducătorilor noştri. Într-o societate normală, cum trăim astăzi, nu ar fi trebuit să ne fie frică să ne exprimăm opiniile. Atunci, făceam parte din una represivă în care toată lumea trebuia să-şi însuşească şi să acţioneze potrivit gândirii măreţului conducător.

În aceste condiţii, mi-am asumat orice risc care ar fi decurs din acţiunea pe care am gândit-o şi am coagulat-o împreună cu colegii mei. Aproape toţi eram membri de partid. Eu am fost făcut de pe băncile facultăţii. Mărturisesc că atunci când am devenit membru de partid am avut naivitatea de a crede că aş putea schimba sistemul din interior. A face parte din PCR nu însemna a fi un activist convins. De fapt, se trăia într-o duplicitate desăvârştiă. Una se spunea, alta se gândea, a declarat inginerul Săcăleanu.

Era convins că ieşirea în stradă era un prim pas spre schimbare. După modelul est-german, a crezut că se poate organiza o manifestare paşnică a nemulţumirii, ca un marş al tăcerii. De ovaţii şi aplauze era sătul. Dorea să fie o replică a acelor manifestări zgomotoase, iar marşul să se repete cu o participare crescută şi să se propage şi în alte oraşe.

Inginer Ionel Săcăleanu: Libertatea nu e grea! Este frumoasă și merită sa ți-o asumi și să o trăiești. E greu de suportat felul în care ne-au condus vremelnic unii timp de 30 de ani și au găsit cu cale să folosească această libertate. Trăiesc cu dezamăgirea că România nu a putut să recupereze atât cât s-ar fi cuvenit din rămânerea ei în urmă în cei 45 de ani de comunism. Am speranța că cei tineri vor face mai mult și vor reuși ei să aducă schimbarea pe care noi doar am început-o, dar nu am reușit să o transformăm într-o realitate care să fie pe măsura așteptărilor noastre. Oamenii aceia și-au dat viața pentru a fi azi de acord sau nu cu ceea ce se afirmă despre Revoluție. E libertatea pe care ne-am caștigat-o, de a ne exprima fiecare punctul de vedere.

Aşa credea în naivitatea sa de atunci, că schimbarea poate avea loc. I-a fost confirmată 30 de ani mai târziu, când a văzut reacţia românilor la promulgarea vestitei Ordonanţe 13. Aşa ceva visa şi a dorit a fi mitingul organizat de ei pe 14 decembrie 1989 în Piaţa Unirii la Iași. Din păcate, s-a aflat! Autorităţile au luat măsuri severe. Când Ionel Săcăleanu a ajuns în preajma Pieţii Unirii deja se luau măsurile de contracarare. A fost pentru prima dată când a văzut o autospecială de pompieri cu grilaje la geamuri. Plus controalele ce erau la fiecare pas. Staţia de tramvai din Piaţa Unirii fusese mutată. Era clar, mitingul nu mai putea avea loc. A plecat pe jos până la CEC-ul din Podu Roş şi a trecut-o pe soţia sa clauză testamentară în carnetul de economii. Erau banii de la nunta lor. Apoi a plecat la Adjud şi Focşani. S-a întors luni, 19 decembrie, la serviciu.

Inginer Ionel Săcăleanu.

Ironia a făcut ca reţinerea mea de către organele de securitate să se facă din şedinţa de partid la care urma să fie înfierată revolta de la Timişoara. Arestarea o aşteptam. Pe 14 decembrie, dimineaţa, a fost arestat primul dintre noi, Vasile Vicol. Din ziua aceea, ARO-ul Securităţii făcea naveta şi i-a luat rând pe rând pe colegii noştri. Ne întrebam deja cui îi vine rândul! Era o atmosferă cumplit de stresantă, că ceva foarte grav se petrece. Nimeni nu vorbea. Plus se semna la anchetatori o declaraţie în care se spunea că nu aveai voie să vorbeşti despre ceea ce a fost acolo. Au fost anchete dure, bătăi, interogatorii.

Pentru mine, cea mai grea a fost ziua de 21 decembrie, când a trebuit să vorbesc la telefon cu soţia din arestul Securităţii din Iași. Ea se afla în birourile aceleiaşi instituţii din Adjud. La 22 decembrie, la amiază, fără nicio explicaţie sau să mă aştept la aşa ceva, am fost eliberat. Am coborât Copoul pe jos şi am realizat că ceva se întâmplase. În centru, în faţa cinematografului Republica, era un camion cu radioul dat la maximum. Acolo l-am auzit pe Mircea Dinescu. Nu ştiam cine e, dar ce şi cum o spunea era edificator. În faţa librăriei Junimea, din centrul Iaşului, se coagula o coloană de manifestanţi ce s-a îndreptat pe Ştefan cel Mare către Comitetul Judeţean de Partid, a spus Ionel Săcăleanu.

Din punctul său de vedere, Revoluţia se terminase. Începea o alta, în care românii puteau să se exprime şi să se manifeste liber. Era treaba lor să-şi gestioneze noua libertate. Se împlinise un vis! Consideră că a fost puţin egoist, dar dorea foarte mult să-şi regăsească familia, pe care pentru nişte clipe mai lungi şi dramatice a crezut că o poate pierde definitiv. Părinţii săi trecuseră prin nişte tragedii mari, iar ideea că şi-ar putea pierde şi unicul fiu era copleşitoare. Dorea să ajungă cât mai repede la ei să-i scutească de această povară, pe care o trăiseră timp de patru zile. Au fost informaţi că fusese arestat.

Pentru mine, Revoluţia a însemnat libertatea de a face ceea ce am dorit. Am fost un îndrăgostit de carte. Revoluţia mi-a oferit prilejul să întemeiez, împreună cu câţiva din foştii colegi, alături de care am organizat acţiunea din 14 decembrie, un ziar. Acesta încerca să ducă mai departe numele faimosului Timpul la care lucrase inclusiv Eminescu. Singurele contacte cu Casa Pătrată (n.r. – sediul actual al Prefecturii şi al Consiliului Judeţean Iaşi) veneau doar din acest context. Am crezut atunci că presa va avea un rol foarte important în gestionarea libertăţii proaspăt dobândită de români. S-a dovedit că aşa a fost, chiar dacă, de-a lungul timpului, acestei a patra puteri în stat i-au fost îngrădite libertăţile prin mijloace dintre cele mai subtile. Constatăm, astăzi, fenomenul tabloidizării presei, a acaparării ei de faimoşii moguli de presă. Cred că ţara aceasta va fi cu adevărat liberă atunci când va avea o presă liberă şi va respecta standardele presei din ţările cu veche tradiţie democratică, a declarat inginerul Săcăleanu.

Paradoxal, greutăţile vieţii dinainte de ’89 îi făceau pe români mai solidari unii cu ceilalţi. Libertatea, pentru mulţi, a însemnat şi exacerbarea individualismului, a egoismului. Aceste răbufniri ale maselor, atunci când evenimente importante le determină, îi păstrează speranţa lui Ionel Săcălenau că avem resursa necesară să ne gestionăm propria libertate şi putem construi un stat cu adevărat democratic. Este optimist cu privire la capacitatea noastră, a românilor, de a ne gestiona libertatea. Nu trebuie uitat sub nicio formă sacrificiul de la Timişoara, a eroilor Revoluţiei din 1989 pentru ca noi să avem astăzi drepturi şi libertăţi, de a ieşi la vot şi de a ne exprima liber.

Inginerul Săcăleanu consideră că, în acele zile, armata de la Iași a fost un factor de echilibru şi stabilitate. Erau foarte mulţi oameni care acţionau haotic, care ar fi putut să provoace chiar tragedii, iar acestea nu au avut loc datorită prezenţei armatei în Casa Pătrată, a acţiunii ei echilibrate. Militarii au avut un rol benefic în acele zile de după 22 decembrie la Iași.

Datorăm multe armatei noastre pentru în aceşti ani derapajele noastre în ale democraţiei au pus în discuţie apartenenţa noastră la valorile occidentale. Armata a fost, poate, singurul factor de echilibru, stabilitate şi de siguranţă asupra acestei adeziuni totale la valorile occidentale. A fost acea ancoră de stabilitate de care România a avut nevoie şi are nevoie în continuare, a afirmat Ionel Săcăleanu.

Despre influenţa serviciilor secrete asupra demersului lor a aflat mai târziu din emisiunile TV şi din ziare. De asemenea, şi de la cei ce s-au aflat de partea cealaltă a a baricadei. Este ipoteza lansată de organele de Securitate, că, de fapt, mişcarea de la Iași nu ar fi fost decât o acţiune de diversiune a serviciilor secrete sovietice.

Am făcut totul din proprie voinţă. Am conceput această acţiune după capul meu, după mintea mea, cum am crezut eu că trebuie să fie. Acţiunea în sine a venit ca o consecinţă a ceea ce s-a întâmplat în toată Europa. Eu nu cred că masele de oameni pot fi manipulate ca nişte simple unelte. Societatea umană şi acţiunile ei nu pot fi modelate până la detaliu. Poate manifestările iniţiale au fost gândite să se întâmple cumva, dar au scăpat de sub control şi s-au desfăşurat după propriile lor legi. Care au dus la eliberarea întregii Europe de Est şi la o schimbare clară de paradigmă politică, a declarat inginerul Săcăleanu.

În decembrie 1989, pe dealul Garofeanu din Iași, la sediul Regimentului 15 Mecanizat, militarii nu ştiau ce se întâmplă în ţară, mai ales cei de la baza ierarhiei.Colonelul Ionel Munteanu este şef de stat major al Brigăzii 15 Mecanizate, continuatoarea tradiţiilor militare ale Regimentului 15 Mecanizat. Este veteran al teatrului de operaţii din Afganistan. În 1989, era locotenent. A venit în regimentul ieşean în 1988, repartizat pe funcţia comandant pluton tancuri. Avea 22 de ani. La 16 decembrie 1989, a fost de serviciu pe batalion. A ieşit din serviciu la ora 14.00 şi s-a dus la căminul de garnizoană unde locuia. De abia sosit acasă este anunţat, alături de colegi, să se prezinte de urgenţă la unitate. Era alarmă.

Am crezut, iniţial, că este o glumă. Nu prea se dădeau alarme duminica. Ne-am urcat într-un taxi şi ne-am dus la cazarmă. Surpriza mare a fost la poartă, unde nu era decât subofiţerul de serviciu pe punctul de control. Nicio comisie de verificare, nimeni din conducerea regimentului, aşa cum eram obişnuiţi la alarmele de exerciţiu. Era o duminică frumoasă. Poarta era larg deschisă. În treacăt ne-a văzut şeful de stat major al regimentului care ne-a spus să ne ducem repede la subunităţi şi să intrăm rapid în program. Am avut colegi care au venit direct de la o nuntă. Nu ştiam nimic din ce se întâmpla în ţară sau în Iași, a spus colonelul Munteanu.

Un subofiţer a venit rapid şi i-a raportat că deja erau scoase cinci maşini de luptă din cadrul companiei. Foloseau tancuri T-34/85. Nu ştia ce era graba aceea. Noaptea, unul dintre subofiţeri i-a spus şoptit că se întâmpla ceva. Trebuie să specificăm faptul că atunci nimeni nu spunea că ascultă radiouri străine. Erau strict interzise. Să nu mai vorbim despre ce era în unităţile militare şi ce supravegheaţi erau, aproape din toate punctele de vedere. O mişcare greşită şi … erau daţi afară din armată sau pedepsiţi drastic.

Mai târziu a realizat ce i-a spus subofiţerul, când a pus toate cap la cap. Unii dintre ei ascultau pe furiş radiourile străine. Militarii de la baza ierarhiei nu au fost informaţi deloc despre ce s-a întâmplat la Iași sau în ţară. Nu erau mijloace de informare. Toţi se fereau să vorbească. Ei au continuat, conform planurilor de alarmare, şi s-au dislocat în tancodromul de lângă lacul Chiriţa. Nimic nu se întâmpla. Era o stare de confuzie, dar nimeni nu spunea nimic. Nu aveau nicio informaţie. S-au pregătit toată noaptea, au fost înarmaţi cu muniţie de război atât pentru tancuri, cât şi pentru militari.

Noi ne-am făcut antrenamentele, ne-am luat măsurile necesare de protecţie. Curios, nu venea nimeni să ne controloze. Ici, colo, câte un zvon mic. Totul era tratat la modul cel mai serios. Prima noapte a trecut foarte greu. Noi am crezut că este un exerciţiu de alertare, aşa că nu am venit pregătiţi pentru mai multe zile. Nu aveam habar ce o să urmeze sau se va întâmpla. Încet, pe surse, am aflat că s-a întâmplat ceva la Timişoara, dar sub titlul de zvonuri.  Unul dintre ele spunea că un timişorean a lovit cu o rangă un mecanic conductor. Erau zvonuri pe care nu puteai să le pui cap la cap să faci o informaţie credibilă sau să-ţi dai seama de o anumită situaţie. Pe fondul acestor zvonuri am primit ordin să dăm jos de pe tancuri butoaie, joagăre, cazmale, cabluri de remorcaj să nu poată fi imobilizat tancul cu obiectele de pe el. Totul era organizat la nivelul nostru mic, cum era normal, dar restul era în ceaţă, a spus colonelul Ionel Munteanu.

La 17 decembrie a trebuit să meargă cu o echipă de ofiţeri la comandamentul Diviziei 10 Infanterie, în Copou, unde au participat la întocmirea unui plan de acţiune. Aici erau prezenţi şefi de la Bucureşti, dar nu am avut deloc contact cu ei. Într-un birou a auzit doi ofiţeri superiori cum vorbeau încet că situaţia este foarte complicată şi e posibil ca Ceauşescu să pice. Era o informaţie care l-a speriat şi îi era frică chiar să nu vorbească prin somn. Teama era imensă! La întocmirea acelor planuri şi-a dat seama că nu e vorba de un agresor din afara ţării, ci trebuie menţinută o stare de ordine la nivelul Iaşului. Practic, scopul intervenţiei era ca muncitorii din fabrici să nu iasă la manifestaţii. Era curios, dar nu a întrebat nimic. Nici nu avea cum, era supravegheat tot timpul! Erau multe întrebări la nivelul lor, dar… nimic!

Colonel Ionel Munteanu: Era o luptă mare în sufletul nostru. Când am venit în Iași, auzisem doar de revolta studenților, fiindcă aveam prieteni și prietene studente, dar de ceea ce s-a întâmplat la uzina Nicolina nu știam nimic. În acele zile, eram tot timpul atenți, încordați! Nu m-am simțit niciodată adversarul celor de pe stradă. Vorbeam mult între noi. Chiar ne gândeam cum e să deschizi focul împotriva alor noștri, a românilor. Ne uitam la muniția din tanc, de pe noi și ne întrebam de ce să deschidem focul, de ce să tragem împotriva lor. Și totuși, în alte părți… unii au făcut-o! Că au fost ordine, că a fost teamă, frică…! Au fost momente grele, de incertitudine! După 22 decembrie, am simțit o mare ușurare! După aceea, am avut un Crăciun și Revelion unice în viața mea de militar. Acum, după 30 de ani, sunt sigur că era necesară acea schimbare, dar a trecut prea mult timp pentru aceasta și nu trebuiau să fie morți. Credeam că o să fie ca la ceilalți din blocul comunist.

Colonel Ionel Munteanu.

La 22 decembrie au fost adunaţi pe platoul mare al regimentului pentru a face un miting de adeziune la valorile comuniste. După ce a ieşit Ceauşescu la televizor au aflat ce se întâmpla la Timişoara. Au ieşit cu pancarde, steaguri roşii, toată recuzita pentru a susţine sistemul. Bineînţeles că secretarii de partid erau în prim plan la toate acestea. Tot la această adunare a fost prezentat un soldat ce spunea că a fost la Timşoara şi a văzut ce s-a întâmplat acolo. Convingerea lor era că acel militar nici nu văzuse oraşul de pe Bega. În timpul desfăşurării mitingului, a ieşit cineva de la camera ofiţerului de serviciu şi a spus: Ceauşescu a fugit! La care, fără nicio comandă, toţi militarii au lăsat jos pancarde, steaguri şi au fugit de pe platou la televizoarele pe care le aveau instinctiv. Comandanţii şi secretarii de partid erau înmărmuriţi, fără reacţie.

Închipuiţi-vă aproape două mii de oameni făcând acest lucru. La nivelul nostru, aceasta a fost prima informaţie despre Revoluţie. O fi venit la comandanţi, dar la noi până atunci nu venise nicio ştire despre acest lucru. Trebuie să specific faptul că atunci când situaţia era incertă, comandantul regimentului a spus: Staţi liniştiţi că nu ştim de partea cui suntem! Era o stare de incertitudine. Posturile de radio şi tv spuneau că ministru apărării s-a sinucis! La nivelul nostru, singurele informaţii care veneau din oraş erau cele aduse de soţiile cadrelor militare. Spre seară se vedeau mulţimile de oameni şi se auzeau în cazarmă strigătele de bucurie şi binecunoscutul: Ole, Ole, Ceauşescu nu mai e!, a afirmat colonelul Munteanu.

Militarii îşi executau misiunile, păzeau, patrulau, dar informaţiile veneau de la televizor. Acesta era principala lor sursă de informaţii. Acolo erau lansate o mulţime de zvonuri, de creare a unor situaţii incerte. Se mirau cum ajungeau să fie difuzate. Consideră că echipa de comandă a regimentului a reuşit să calmeze lucrurile, să inducă o stare de linişte în rândurile militarilor, să nu se răspundă la provocări. Erau dotaţi cu muniţie de război, inclusiv tancurile erau gata de luptă.

Noi ne-am făcut misiunile ordonate. Cu toate acestea, au fost câteva incidente, inclusiv în unitate, soldate cu răniţi. Incidentul de la Palatul Culturii din Iași a fost dezbătut şi persoanele implicate au răspuns în faţa legii. Cu toate că sunt multe semne de întrebare şi acolo. Dar să nu uităm psihoza acelor zile la care era supusă populaţia, dar şi noi, militarii. Era frică, era nesiguranţă, a declarat colonelul Ionel Munteanu.

Faţă de alte unităţi, soldaţii pe care îi aveau în subordine erau instruiţi. Nu participaseră la munci agricole, fiindcă aveau alte sarcini de intervenţie. Tanchiştii se instruiau, nu la nivelul anilor ’70, dar aveau cunoştinţe de bază.
La tancuri nu au avut niciun incident, tocmai datorită acelei pregătiri şi a bunei organizări a lanţului de comandă.

Patrulau în fiecare zi. Ieşenii nu au avut intenţii ostile. Au fost câteva mici incidente, dar armata nu a ieşit în număr mare pe străzi. S-a dorit, iniţial, acest lucru, dar s-a luat hotărârea să rămână în cazărmi. S-a ieşit doar la paza obiectivelor importante şi în patrulare. Militarii ştiau că nu pot veni unităţi din alte părţi, mai ales cu forţe foarte mari. Dar zvonistica acelor zile era cumplită. Misiunea de bază era asigurarea desfăşurării corecte a vieţii în municipiul Iași. Erau foarte multe zvonuri, ce trebuiau verificate rând pe rând. Militarii s-au bucurat de schimbarea regimului. În zilele următoare, locotenentul Munteanu a executat paza unui demnitar, ulterior preşedintele CPUN din Iași. A fost la unitate în perioada 16 decembrie 1989 – sfârşitul lui ianuarie 1990.

Armata de atunci era construită pe o altă filozofie. Acum este altceva. Profesionalismul îşi spune cuvântul. Să nu mai vorbim de experienţa de luptă. Militarul român a fost şi este la fel. Responsabil, conştiincios, serios, atent, curajos şi conştient că trebuie să apere România. Eram la o trecere de pietoni şi am fost oprit de un ieşean cu fiica lui. Era aproape de Revelion. El mi-a spus că fiica sa doreşte să ne spună ceva. Mă gândeam că e ceva legat de sărbători, un LA MULŢI ANI! Ea s-a uitat lung la mine şi mi-a spus: Vă mulţumim că nu aţi tras în noi! Nu o să uit niciodată clipele acelea, nici după ce am fost în Afganistan, a declarat colonelul Ionel Munteanu.

Despre autor

Lucian Irimia

Lasă un comentariu