Arma condeiului

Cuza și armata sa

Alexandru Ioan Cuza iscă, la noi, epopei şi hagiografii, dansuri, hore, coroane şi festivităţi, la fiecare 24 ianuarie. Mereu mi se pare că avem un mod foarte particular de a ne raporta la propria istorie, de a ne înţelege trecutul într-un mod convenabil cu propriile convingeri, care nu ţin neapărat de adevărul istoric, sau de a rememora biografiile unor personalităţi care au marcat profund istoria naţională, transformându-le în portrete de ctitori musai de aşezat cu evlavie în tablouri votive.

Cuza strânge numeroase motive pentru care îşi merită locul din Panteonul naţiei. Este, în plină modernitate, omul momentului astral al românilor, speculat ingenios de elita politică, punând în faţa puterilor decidente ale epocii o voinţă, un nume şi o dublă alegere. Cuza s-a dovedit apoi domnitorul ingenios şi reformator, nu întotdeauna în condiţii internaţionale prielnice şi netede, revigorând tocmai de aceea ideea diplomaţiei autentice în Principate, din raţiuni generate de nevoia prezervării izbânzii Unirii de la 24 ianuarie 1859. Este însă cel care aduce, pe bună dreptate, pe buzele opozanţilor ideea camarilei, a unei vieţi private departe de a constitui în model, un unionist care nesocoteşte dorinţele Divanurilor ad-hoc, atunci când tânjeşte după impunerea unei linii dinastice, uitând că Ţara ceruse domn străin pentru a pune capăt disputelor interne nesfârşite între familiile cărora Tronul le era unicul ţel de viaţă.

Cu puţine şi notabile excepţii, istoriografia militară românească, înainte, dar şi după decembrie 1989, a tratat într-o manieră triumfalistă şi descriptiv-evenimenţial-cronologică perioada construirii armatei române moderne în timpul lui Alexandru Ioan Cuza, pe făgaşul ditirambic al înşiruirii realizărilor cu iz de epopee homerică. Crearea armatei române moderne nu a fost lipsită de dificultăţi şi controverse, determinate, pe de o parte, de statutul internaţional al noului stat român care îşi căuta propriul loc pe harta unei Europe în plină reconfigurare, iar pe de altă parte, de inerentele aşezări ale oricărui început.

Armata română s-a aflat, în anii domniei lui Alexandru Ioan Cuza, sub influenţă militară franceză, în baza unor considerente de natură politică, economică, militară (armata franceză era socotită, până la 1870, cea mai bună armată), dar şi sentimentală, cooperarea militară româno-franceză, promovată atât de Cuza, cât şi de împăratul Napoleon al III-lea, vizând toate compartimentele esenţiale care conferă forţă şi eficienţă unei armate, de la organizare şi înzestrare la învăţământ şi pregătire de luptă.

Dispunem de numeroase rapoarte adresate de reprezentanţii Misiunii Militare franceze în Principate – subintendentul G. Le Cler şi maiorul Eugène Lamy – ministrului francez de război, mareşalul Jacques Louis Randon, care reflectă, cu subiectivismul lesne de înţeles al autorilor, realităţile armatei române din anii 1860-1866, adesea nu foarte măgulitoare pentru noi.

Ceea ce în mod evident îi frapa pe cei doi militari francezi – şi răzbate din mai toate rapoartele lor – era lipsa disciplinei şi a respectului faţă de regulă în primul rând la corpul ofiţerilor, la care se adăugau certurile interne şi, spunea Lamy, „neputinţa de a lucra metodic şi serios”.

La infanterie şi cavalerie, observa Lamy, pregătirea de luptă se face „după pofta şefilor de corpuri şi chiar a ofiţerilor inferiori; activitatea autorităţii nu se vede nicăieri; nimeni nu comandă şi nici nu ştie să se facă ascultat; se dau ordine şi se fac recomandări, cu nemiluita, dar nu se supraveghează executarea lor, iar în caz de greşeală, nimeni nu îndrăzneşte să pedepsească”. E drept că Eugène Lamy lăuda, în acelaşi raport, felul în care se desfăşura instrucţia la vânători şi la artilerie, adică la armele care aveau instructori francezi, unul dintre aceştia fiind chiar fratele său, Paul Lamy!

Pe de altă parte, subintendentul Le Cler era uimit că ordinele şi recomandările ministrului, deşi erau publicate în „Monitorul Oastei”, nu erau întotdeauna respectate, sesizările sale neavând succes. Lamy constata că, în România, poţi face din soldat ceea ce vrei, greutăţile, însă, arăta el, „nu vin decât de la ofiţeri şi, mai ales, de la ofiţerii superiori”. „La subofiţeri şi la trupă găseşti supunere şi ascultare, dar şi multă indiferenţă şi moliciune. Aceasta, spunea Lamy, din cauza indolenţei ofiţerilor şi a lipsei pedepselor disciplinare eficiente”.

Atât Le Cler, cât şi Lamy constatau, nu de puţine ori, că multe din recomandările lor nu erau luate în seamă şi puse în aplicare. Şeful Misiunii Militare Franceze remarcase că recrutarea era deficitară, în primul rând pentru că era îngăduită sustragerea de la serviciul militar a tinerilor care aveau unele posibilităţi financiare şi care mituiau Comisiile de revizie organizate la nivelul Ministerului de Interne. Corupţia şi hoţia din armată îl îngrijorau pe Eugène Lamy. El constata că „fiecare caută să profite de situaţia sa pentru a-şi crea beneficii nepermise”, arătându-se revoltat că „furtul rămâne nepedepsit”.

El considera că „exemplul rău porneşte adesea de foarte sus şi cu toată vanitatea lor, morga lor, gradele înalte ale armatei vând cu uşurinţă influenţa lor şi acordă protecţia lor în schimbul plăţii”. „Este îndeobşte cunoscut că există la corpurile de trupă numeroase deturnări de fonduri; ofiţerii vor mult să aibă comanda unei companii, a unui escadron sau a unei baterii pentru a putea dispune de fondurile trupei şi de a scoate de aici un câştig”. Iar Le Cler se plângea că recrutarea unor ofiţeri de administraţie nu se făcuse printr-un examen, ci dintre militarii „care persistaseră în vechile lor obiceiuri”, altfel spus, dintre aceia care îşi plătiseră, de fapt, noul post!

Am fi nedrepţi însă dacă nu am spune că sunt, în rapoartele celor doi ofiţeri francezi, şi numeroase aprecieri pozitive: în fond, toate aceste neajunsuri semnalate mareşalului Randon, trebuiau să pună în valoare eforturile lor de a îndrepta lucrurile într-o ţară de la capătul Europei în care fuseseră trimişi cu misiunea de a reorganiza o armată mică, după model francez. Cum ar fi putut străluci, altminteri, cei doi dacă nu ar fi înfăţişat starea de lucruri pe care o găsiseră printr-un contrast puternic cu propriile lor realizări şi reuşite?

Îmi amintesc însă că atunci când am prezentat, într-o anume împrejurare, rapoartele ofiţerilor francezi, unui general i s-a părut că gestul meu echivalează cu o denigrare nepermisă a epopeii armatei române în vremea lui Cuza, pe care şi-o dorea intangibilă, bănuindu-mă de o adevărată crimă de lezmajestate. A trecut în rezervă cu solida convingere că i-am sabotat conferința organizată.

Pentru istorici, Cuza nu este nici monument, nici erou de epopee sau personaj hagiografic, ci lider politic şi militar ale cărui atitudini, decizii şi acţiuni sunt permanent supuse interogatoriului ştiinţific. Sau cel puţin aşa ar trebui să fie…

Despre autor

Florin Șperlea

Colonelul Florin Şperlea a absolvit Institutul Militar de Infanterie, Grăniceri şi Chimie „Nicolae Bălcescu” (Sibiu, 1992), Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti (1996) şi a obţinut titlul de doctor în istorie al aceleiaşi universităţi, în 2003, cu o teză despre sovietizarea armatei române. A publicat mai multe volume de autor şi în colaborare, dar şi ediţii de documente.
Este redactor-şef al săptămânalului MApN „Observatorul militar” şi membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. Realizează emisiunea „Prietenii muzei Clio” la postul de radio „Vocea Armatei”.

Lasă un comentariu