Interviu

Dacă ceea ce dăruiești este de foarte bună calitate, nu contează că ești profesionist sau amator

Observatorul militar a fost prezent și anul acesta la Medgidia, locul unde a avut loc festivalul de teatru Tanța și Costel. Am vorbit cu regizorul Ion Crișu, creatorul festivalului și coordonatorul trupei de teatru Thetis din localitate, despre viața din spatele scenei și despre mesajul de comuniune pe care teatrul continuă să îl transmită publicului.

Ce reprezintă teatrul pentru dumneavoastră?

În Cartea Cărților se spune că, la început, a fost cuvântul, iar cuvântul a fost ceea ce trebuia să fie. Teatrul este purtătorul de cuvânt al trăsăturilor esențial umane, al dialogului.

Putem spune că teatrul umanizează? Îl trezește cumva pe omul cufundat în virtual la realitate?

Teatrul este cel care întreține flacăra vie a dialogului, a lucrurilor care ne încălzesc sufletele și inima. Eu spuneam, în deschiderea festivalului, că teatrul nu s-a născut profesionist, în universități și academii. Teatrul s-a născut din dorința oamenilor de a se uni și de a se apropia. În Antichitate, lumea asculta poezie sau venea la piese de teatru, lăsând deoparte luptele. Nu veneau degeaba, pentru că, dacă nu simți căldura emoției care te leagă de cel de lângă tine, te îndepărtezi de la conceptul de a fi om. Dorința noastră, când am înființat acest festival, a fost aceea de a uni.

Ați unit atât spectatorii, cât și trupele de teatru.

Menirea noastră este de a uni neamul românesc. Aduceți-vă aminte de Eminescu, cel care cu trupa lui Pascali a mers prin toate locurile, a bătut țara cu piciorul și cu căruța, reușind să cunoască, într-adevăr, spiritul românesc. Tocmai de aceea, nu întâmplător, el ne reprezintă pe noi, românii.

În această eră ultratehnologizată, în care copiii sunt
captivi în lumea gadgeturilor, fiind aproape dependenți de tablete
și smartphone, poate că este nevoie, mai mult ca oricând, ca ei să aibă posibilitatea să își exprime sentimentele într-un asemenea cadru.

Noi trebuie să revenim la lucrurile simple. Mama nu avea nicio clasă, era analfabetă, dar m-a învățat două lucruri extrem de simple. Copile, să fii ascultător și să știi că pe acolo pe unde îți iese cuvântul îți iese și sufletul. Fii atent ce faci cu acel cuvânt pentru că poți să rănești sau poți să fericești pe un om, îmi spunea ea. Școala vieții este foarte greu de absolvit. Poți să ai Magna cum laude la 10 universități, poți să te acoperi cu cărți, dar, dacă nu reușești, pe măsura a ceea ce ești, să și dăruiești,  nu vei realiza mare lucru în viața asta.

Prin ceea ce ați făcut în activitatea dumneavoastră de 30 de ani, ați căutat să respectați cuvintele transmise de mamă și să oferiți publicului o parte din ceea ce ați învățat?

Am avut multe de învățat și de la alți oameni. La rândul meu, m-am simțit dator să dau mai departe altora, fără să cer plată și răsplată, și să mă bucur de ceea ce se poate realiza în jurul meu. Am spus că noi, la Festivalul Tanța și Costel, din Medgidia, punem bază pe dialog, dar nu dăruim orice publicului. Pentru ediția din acest an, au fost 16 trupe de teatru care au dorit să participe, însă noi am făcut o selecție. Atunci când dăruiești ceva trebuie să dăruiești ceva de calitate. Acel lucru va fi apreciat, începând de la copilul care abia deslușește viața până la adultul care se află la apusul vieții.

Într-adevăr, publicul este foarte divers. Ce ne puteți spune despre oamenii care vin la teatru?

Da, publicul nostru este foarte divers. Mulți m-au întrebat dacă avem public educat pentru teatru. Nu avem un public educat, avem un public viu. Îi place, rămâne, nu-i place, pleacă.

Ați observat că publicul rămâne și se bucură de ceea ce primește. Diversitatea ne îmbogățește. Orice am crede, orice am spune, bogăția cea mai mare pentru noi, oamenii, este diversitatea și acceptarea acestei diversități.

Ați observat o atracție a publicului față de anumite genuri?

Pot să vă spun, din experiența mea, că publicul gustă atât comedia, tragedia, cât și tragicomedia, pentru că toate reprezintă arta adevărată. Toate încadrează un act artistic care reprezintă niște adevăruri. Când plânge, la fel ca atunci când râde, omul își descarcă din multele greutăți pe care le are în suflet.

Putem spune că, prin ceea ce vede pe scenă, omul
își retrăiește viața de zi cu zi,  trecutul, prezentul și viitorul?

Noi am fost copii, nu? De multe ori, sufletul nostru de copil nu înțelege lucrurile și începe să plângă. Mie, mama îmi spunea plângi, plângi copile, pentru că trebuie să îți descarci sufletul. După aceea, stăteam de vorbă și lămuream lucrurile.

Până la urmă, teatrul transmite emoție. Zâmbete, lacrimi, durere și plăcere. Cât de importante sunt aceste trăiri pentru public?

Da, plânsul are aceeași valoare cu râsul, are aceeași valoare cu orice lucru care ne încălzește sufletul, care ne apropie.

Viața arată altfel când oamenii râd și plâng împreună. Își înțeleg și durerea, și bucuria, pentru că viața este alcătuită din foarte multe lucruri. La bucurie, dar și la durere, vor fi mulți pe lângă tine. Să ne gândim la nuntă și la înmormântare. Atunci ne vedem cu toți cei care ne sunt dragi.

Credeți că epoca modernă ne-a adus în situația în care, de multe ori, ajungem să ne întâlnim apropiații doar la nuntă și, poate, la înmormântare?

Așa este. Tocmai de aceea Festivalul de teatru Tanța și Costel s-a născut din dorința de a ne face cât mai mulți prieteni, să ne întâlnim cât mai des cu aceștia. Am dorit să devenim soli ai graiului românesc, moștenit din moși străbuni, pentru că ei sunt acolo și ne cer cont. Nu-i vedem, dar sunt împreună cu noi. Nu ne vine nimic din pustiu, de la ei ne vine totul. Prin asta întreținem și graiul românesc, întreținem și unirea tradițională. Acestea ne unesc: prietenia, deschiderea și dăruirea lucrurilor prețioase nouă. Fiecare are durerile lui, dar ce bucurie mai mare există prin comparație cu aceea de a te întâlni cu aceia care îți sunt apropiați? Bucuria crește direct proporțional cu numărul celor care sunt lângă tine.

Care este diferența dintre teatrul amator și cel profesionist?

Contează să dăruiești. Dacă ceea ce dăruiești este de foarte bună calitate, nu contează că ești profesionist sau amator. Atunci când mergi undeva, îți alegi ceva, te captează, îți place, nu te mai interesează dacă e făcut de vreun maestru sau de un oarecare. Sunt mulți maeștri anonimi. Marii maeștri ai umanității, încă de la începuturile ei, s-au călit în ateliere. Mergeai, uceniceai acolo la un maestru și duceai mai departe meseria.

Construiești o lume printr-un tablou, construiești o lume printr-o sculptură, construiești o lume printr-un cântec, dar construiești un univers printr-un cuvânt. Teatrul construiește un univers printr-un cuvânt, pentru că reprezintă un spectacol viu. Nu este un spectacol cu natură moartă.

Care ar fi calea către redescoperirea bucuriei de a trăi?

Calitățile omenești ne dau cea mai mare bucurie. Știți foarte bine că, în Antichitate, calitățile umane s-au bucurat de unitate și apreciere. A venit lumina Renașterii, după aceea au mai venit alte lumini care, într-adevăr, ne-au dus către ziua de astăzi, dar calitățile umane, de bază, au rămas cele originare. Râsul nu ai cum să-l prelucrezi, plânsul la fel. Vocea și tonalitatea umană le mai prelucrezi, dar prelucrarea nu are valoarea celei originare, pentru că aceasta transmite mesajul nostru sfânt către viitor.

 Cum este lucrul cu artiștii?

Caut valorile esențiale cu orice preț, pentru că acestea sunt cele care, într-adevăr, ne mențin oameni. Nu caut să anticipez succesul, nu mă interesează asta. Nu este un lucru mai frumos care să mă încânte mai mult decât să îi văd pe alții încântați de ceea ce pot să facă ei, de descoperirea a ceea ce pot face personal. Bucuria mea este să stau deoparte și să îi văd pe alții înflorind.

Actorul evoluează odată cu piesa. Debutează, într-o anumită stare și, repetând, tot repetând, și el se schimbă pe parcurs?

Da, de la starea de neîncredere, nelămurire, pentru că ei nu știu povestea care este în sufletul meu, trec într-o stare de surprindere când văd că se simt extraordinar cu ceea ce fac. Publicul descoperă că, din noroiul și ceața care ne învăluie uneori, începi să vezi lucruri în aparență banale, mărunte, dar atât de prețioase pentru noi.

Despre autor

Liviu Anghel

Lasă un comentariu