Aleile Cișmigiului sunt împodobite cu copaci înfloriți. Petru Moțiu îi privește de la fereastra apartamentului său și se încarcă de culoare. Este a nouăzeci și șasea primăvară de care se bucură, înconjurat de tot ce a iubit mai mult – pictura.

Pereții casei sunt tapetați cu tablouri și chiar el spune că se simte, acasă, ca într-un muzeu. Însă muzeele și expozițiile de artă au fost plăcerea lui cea mai mare, locurile unde își umplea sufletul de frumos. A avut ocazia să transpună el însuși, pe pânză, această pasiune pentru pictură și desen, abia la 60 de ani.

Foto: Eugen Mihai

În micul atelier de pictură amenajat acasă, am stat de vorbă despre ororile războiului și cariera militară cu generalul de brigadă (ret) Petru Moțiu și despre natură și culoare cu pictorul Petru Moțiu.

E semn că nu sunt totuși așa de bătrân, dacă se mai interesează cineva de mine. Primăvara aceasta împlinesc 96 de ani, 36 de ani de pictură și 38 de ani de armată. Adaug eu, după o socoteală rapidă, și cei peste 70 de ani de căsnicie, doi copii, nepoți și strănepoți.

Secretul este cumpătarea, în orice. Toată viața am fost vesel, mi-a plăcut râsul, am fost un povestitor și despre mine spuneau colegii mei: lui Moțiu îi place tot ce e frumos și bun – fetele, țigările și prăjiturile. La noi acasă s-a consumat întotdeauna zahăr peste limita recomandată.

I s-a întâmplat într-o zi, în timpul unei plimbări prin Cișmigiu, să îl oprească un reporter, întrebându-l ce consideră că este cu adevărat frumos în această lume.

Se gândea, probabil, la câte lucruri nu sunt în regulă. I-am spus să privească cerul, aleile, copiii care se joacă. Și o buruiană este frumoasă, dacă știi să o privești.

Am pictat, mai demult, o păpădie și acel tablou s-a vândut din prima zi când a fost expus. Îmi pare și astăzi rău că l-am dat. Ea era pentru mine un punct de tărie, dacă din păpădie pot scoate un tablou, înseamnă că am reușit ceva.

Foto: Eugen Mihai

De loc din țara Zarandului, în zona moților crișeni, a avut un model de educație în bunicul său matern, unde a văzut primele icoane pictate pe sticlă.

Moșul acesta, știutor de carte și om umblat, care era abonat la gazetă, a fost primul meu profesor de desen. Bunicul meu a făcut parte din delegația oficială care a semnat, la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, pentru unirea cu țara-mamă.

Cea mai clară amintire despre bunicul său se leagă de o Biblie veche, pe care bătrânul a ilustrat-o, pe marginile albe, cu scene din viața lui Iisus Hristos. Tot bunicului îi datorează faptul că a ajuns licean, pentru că, după voia tatălui meu, aș fi rămas, vorba lui Coșbuc, „fecior la plug”.

Era elev în ultima clasă de liceu când a fost decretată încorporarea a trei contingente de soldați. În primăvara anului 1943, în plin război, tânărul Moțiu este recrutat și încorporat în Divizionul 1 Tunuri de Munte Beiuș.

Numai cei care urmau medicina și teologia erau scutiți de război. După ce am fost tuns și îmbrăcat soldat, pentru că eram absolvent de liceu cu profil matematică-fizică, am fost trimis la o școală de ofițeri de rezervă de artilerie.

Eu am apucat doar sfârșitul războiului, în Cehoslovacia, din februarie până la 9 mai 1945. M-am întors în iulie, mai mult pe jos. Aveam 50 de kilograme, un cal și ordonanță, deși nu-mi ajuta la nimic.

Mama a plâns când am plecat, însă i-am spus să plângă doar dacă nu mai vin. Am îndurat mizerie, frig, umezeală, nu erai uscat în bocanci zile la rând. Nu mi-a fost frică, eram un timid în tinerețe, dar m-am transformat în acei doi ani pe front. Am mărșăluit zeci de kilometri pe jos și am văzut toate ororile războiului, însă am avut șansa să supraviețuiesc, își deapănă generalul amintirile încă vii.

A urmat cursurile Institutului Politehnic din Timișoara, devenind inginer mecanic și, prin repartiție guvernamentală, a început cariera militară ca inginer militar.

Am trăit trecerea armatei române de la cai la automobile și tancuri, motiv pentru care era mare nevoie de ingineri. Am avut șansa să lucrez de la început în vârful ierarhiei militare, adică într-un comandament de tancuri.

Timp de 12 ani, am bătut toată țara, am dezvoltat ateliere, depozite. Am lucrat mai mult cu fața la industria de apărare, care producea armament, muniție, deci a fost multă treabă inginerească. Poate, altfel, mi-ar fi fost mai greu să duc partea aceea de instrucție militară, așa cum se întâmpla în alte instituții.

În tot acest timp nu a abandonat plăcerea de a colinda case memoriale, muzee, nu lipsea de la nici o expoziție de pictură. A citit mult despre artă și despre pictură în particular dorindu-și ca, la trecerea în rezervă, să dea glas acestei pasiuni.

Drept pentru care m-am înscris, la mai puțin de o lună de la ieșirea din activitate, la Școala Populară de Artă din București, pe care am urmat-o trei ani și unde m-am simțit din nou tânăr, în calitatea de elev, deși aveam 60 de ani.

M-am simțit atât de bine încât soția îmi spunea: îmi pare rău că n-ai rămas repetent, să mai mergi la școală, pentru că ești alt om. Ea a fost foarte înțelegătoare și mi-a tolerat acest hobby, mi-am organizat în casă acest atelier, cu tot ce trebuie.

Un album editat la vârsta de 90 de ani, realizat la Editura Militară, cu prilejul expoziției găzduită în Galeria Artelor de la Cercul Militar Național, care a cuprins aproximativ 120 de picturi în ulei și lucrări de grafică, i-au bucurat sufletul, deoarece a strâns laolaltă oameni din cele două domenii în care Petru Moțiu a activat – armata și lumea artiștilor plastici.

 

 

Despre autor

Andreea Motoc

Lasă un comentariu