Arma condeiului

De toamnă, cu aromă de spital

De zece minute traficul este împietrit. Semaforul se schimbă de câteva ori, dar nu înaintăm niciun centimetru. Un șofer coboară și urlă singur în mijlocul intersecției, ca un lup iarna la lună. Prin parbriz, totul pare un jurnal de știri televizat. Ploaia cade mărunt, biciuind fața omului din intersecție. Imaginea din mintea mea este completată cu cea de la radio.

O navă cu 14 mii de oi s-a răsturnat în apele teritoriale ale României, aud la BBC, printre alte frânturi de știri pe care abia reușesc să le prind sub bruiajul traficului, amplificat de presiunea timpului mereu neiertător. Știrea pare a trece neobservată, printre altele, despre tăieri abuzive de pădure, violență domestică, crize ale refugiaților de război, trafic de droguri și de carne vie, tensiuni între mari puteri etc.

Coloana noastră începe să prindă viață, singurul semn bun, chiar dacă doar cu vreo doi, trei, kilometri pe oră. A trecut cam jumătate de oră de când mi-am lăsat băieții la școală. Una bine cotată, în care se învață pe trei schimburi, pentru că lumea se duce întins, ca la pomul lăudat, la ceea ce pare mai bun, deși nu are capace la WC-uri și nici hârtie igienică (!). Copiii le distrug, oricum, îmi spune cineva. Evit să mă gândesc.

Mă bucur că melcul a prins viață. Deja bordul îmi arată 10 km/h. Chiar și la radio tonul este mai vesel, dacă poate fi vesel un subiect despre un om care și-a făcut o meserie din a sta la căpătâiul oamenilor în momentul marii treceri. Este, de fapt, o lecție de umanitate. De altruism dus la extrem. De bucurie a omului conștient că face un lucru rar, ținând de mână un alt om în ultimele clipe.Și spune cu vervă în reportaj că pe unii reușește chiar să-i înveselească înainte de a muri.Este uimitor câtă bunătate poate exista, uneori, în oameni! Și cât contrast!

În urmă cu puțină vreme am fost martorul unor imagini triste, captate pentru totdeauna pe retină, parcă dintr-un lagăr de concentrare. Într-unul dintre cele mai mari spitale din România, șase bolnavi stau înghesuiți într-un salon. Pe lângă ei se învârt, haotic, cel puțin tot atâtea rude. Unul trage să moară, altul vomită, o doamnă se agită la telefon, un copil privește aiurea, în zare. Pe hol, o infirmieră țipă la toată lumea. Așa ne informează că nu mai sunt halate de unică folosință, bonete etc.

Un om întreabă dacă ar putea găsi o lumânare, pe undeva. Lasă, că nu e pe moarte. Și dacă e, rezolvăm noi, găsim, găsim!, îl repede doamna. Încă de la intrarea principală în spital te izbește atmosfera tristă, parcă fără speranță. În mașini venite de prin toată țara, vezi oameni care se chinuie să doarmă. Și parcă nu-ți vine să crezi. Numai aici să nu ajungi!, spune cineva. Rar mi-a fost dat să văd atâția oameni triști la un loc. Atâta suferință și deznădejde. Și indiferență. Poate că este de înțeles, mă gândesc. Nu știu cum este să lucrezi într-un loc atât de trist.

La câteva zile însă, mergem cu pacientul la Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central Dr. Carol Davila, în regim de urgență. Contrastul este uimitor! Curățenie, comportament decent, profesionalism. Într-un timp relativ scurt, am impresia că am traversat două țări diferite, cu mentalități, condiții și economii aflate la poli opuși. Și m-am bucurat că sunt în armată, că simt solidaritatea unor oameni de bună calitate, că pot pleca acasă liniștit, la gândul că pacientul a fost lăsat pe mâna unor profesioniști.

Abia în acele momente îți dai seama cu adevărat cât este de importantă umanitatea. Că acel halat alb, albastru, roșu sau orice altă culoare îmbracă un om la fel ca tine, nu o stană de piatră. Că atunci când ai cea mai mare nevoie, cineva vine să-ți aline durerea, nu să ți-o amplifice. Și contează mult, mai mult decât pot cuvintele să exprime.

Când vezi cât sunt de singuri, de neajutorați, de îngroziți la gândul că vor muri, știi că rolul tău este unul măreț. Atunci, îi iei de mână. Cu mâna lor în mâna ta, le asculți povestea. Le spui o vorbă bună. Îi faci să zâmbească. Și, da, unii mor zâmbind. Ce poate fi mai important?, spune personajul de la BBC.

Alung spitalele din minte. Am ajuns la serviciu. Peste alte zece ore îmi voi lua copiii de la școală. Ei se vor certa în mașină, după care vor adormi buștean. După alte două ore de trafic și timp petrecut la cumpărături, vom apuca, cu puțin noroc, să schimbăm câteva vorbe, eventual să mai facem o temă la matematică și vom privi, cu optimism, printre gene, cum ne trece timpul.

Despre autor

Constantin Mireanu

Maiorul Constantin Mireanu este jurnalist militar şi abordează genuri de presă precum interviul, reportajul de presă scrisă şi de televiziune, filmul documentar şi de ficţiune. A obţinut premii la festivaluri de profil, naţionale şi internaţionale. Pasionat de cinematografie, jurnalism cultural şi de fotografie, Constantin Mireanu este absolvent al Masteratului Societate, Multimedia, Spectacol din cadrul Şcolii Doctorale „Spaţiu, Imagine, Text, Teritoriu”, un program al Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii de la Universitatea din Bucureşti.

Lasă un comentariu