Arma condeiului

Discuții

Circula, pe la începutul secolului trecut, o butadă care spunea că atunci când vrei să amâni la nesfârşit luarea unei decizii trebuie să organizezi o comisie care are grijă, prin nesfârşitele-i discuţii, să îngroape, înainte de a apuca să se nască, orice proiect viabil sau cea mai novatoare (şi necesară) iniţiativă.

Altfel spus, părea că se descoperise calea cea mai sigură spre eşec. Butada aceea va fi devenit, la noi, între timp, o cruntă realitate şi Mircea Iorgulescu, de pildă, îşi intitulase propriul eseu – publicat înainte de 1989 şi devenit celebru – dedicat analizei personajelor lui Caragiale, chiar „Marea trăncăneală”.

Într-adevăr, cine parcurge piesele dramaturgului care, spre sfârşitul vieţii, se autoexilase la Berlin, va descoperi, în cele din urmă, cheia interpretării personajelor sale. E o irepresibilă nevoie de pălăvrăgeală acolo, de stat la taclale şi înşirat baliverne, încât nu mă mir că un istoric american le recomanda, printre altele, studenţilor săi care doreau să se specializeze în istoria civilizaţiei româneşti moderne, studiul lui Caragiale cu creionul în mână.

Nu-i putem pretinde omului de rând să fie profund preocupat de nuanţe şi subtile sensuri ale cine ştie cărui neologism sau să înţeleagă mecanisme de construcţie a frazelor care ar trebui să nu lase interlocutorului nici cea mai mică îndoială asupra mesajului transmis, dar i-am putea pretinde să fie scurt, sintetic şi, dacă se poate, limpede în expunerea ideilor sale.

Este, până la urmă, ceea ce limbajul militar a încercat să facă, mai peste tot în lume – riscând să devină complet neinteligibil prin abrevierea a tot ce poate fi abreviat! –, în primul rând graţie nevoii fireşti de a transmite, într-un timp scurt, ordine clare şi precise.

Dar trăncăneala aceasta de care e cuprinsă lumea lui Caragiale trebuia să ne marcheze în vreun fel şi să capete uniformă kaki, ceea ce pare să fi desăvârşit, tot în plan literar, Gheorghe Brăescu, prin schiţele sale, cu un umor sănătos ţâşnit din situaţii rizibile. Nu e de tot hazul că umorul acesta, zis cazon, se naşte luându-şi revanşa chiar asupra cazonismului?

Însă acum discuţiile de altădată au devenit dezbateri. Dezbatem aproape orice. De la cine duce coşul până la strategia nucleară a Coreei de Nord, de la sindromul pisicii plictisite, tolănită galeș într-o poză artistică pe Facebook, la acceleratorul de particule şi sfârşitul lumii, cu bonomia gospodinei care pune murături în prag de toamnă şi stăruinţa câinelui asupra osului de ros. Cu opinii ferme, irevocabile, ca nişte sentinţe rostite ritos de vreun judecător aspru, infailibil.

Evazivi, la nevoie, cu mulţi „poate” şi „mai vedem” presăraţi mai peste tot în frază, în construcţii alambicate şi excesiv contorsionate, care-i oferă subordonatului îndelungi prilejuri de meditaţie, mai puţin de acţiune. Sau, alteori, după caz, foarte precişi, monosilabici, conform legii, ceea ce reprezintă, nu-i aşa?, o neaşteptată uşurare!

Dacă nu cumva asta implică, desigur, o nouă şi aprinsă dezbatere, ulterioară lecturilor intense şi interpretărilor personalizate asupra a zeci de articole de lege (ştiute sau neştiute) şi completărilor sau modificărilor lor admirabile încă neabrogate!

Despre autor

Florin Șperlea

Colonelul Florin Şperlea a absolvit Institutul Militar de Infanterie, Grăniceri şi Chimie „Nicolae Bălcescu” (Sibiu, 1992), Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti (1996) şi a obţinut titlul de doctor în istorie al aceleiaşi universităţi, în 2003, cu o teză despre sovietizarea armatei române. A publicat mai multe volume de autor şi în colaborare, dar şi ediţii de documente.
Este redactor-şef al săptămânalului MApN „Observatorul militar” şi membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. Realizează emisiunea „Prietenii muzei Clio” la postul de radio „Vocea Armatei”.

Lasă un comentariu