Deficitul de forţă de muncă a determinat România să modifice cotele de muncitori din afara UE care pot fi atraşi în ţara noastră.

La începutul lunii în curs, conform datelor furnizate de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, numărul salariaţilor străini non-UE, înregistraţi cu contracte individuale de muncă, era de 29.681.

România a emis peste 11.000 de permise de muncă în primul semestru din 2019, faţă de 10.500 în tot anul 2018. Vietnamezii, moldovenii şi srilankezii au fost principalii beneficiari. Cum de s-a ajuns ca aproape 30.000 de lucrători din afara UE să fie angajaţi în ţara noastră, în condiţiile în care, în urmă cu doar doi ani, numărul acestora era de trei ori mai mic?

În 2017, nu puteau fi angajaţi mai mult de 7.000 de lucrători non-UE în România, cotele fiind stabilite de guvern. În 2018, numărul salariaţilor din afara UE care puteau fi aduşi în România era cu 8.000 mai mare decât în 2017. În 2019, numărul acestora a fost suplimentat cu încă 5.000, la cererea patronatelor.

Mulţi specialişti spun că aceste măsuri nu fac altceva decât să distorsioneze piaţa muncii, vorbind aici de presiunea pusă pe muncitorii români care, în competiţie cu cei străini, nu îşi mai pot negocia salariile de pe poziţii de forţă. Străinii sunt aduşi preponderent din ţări asiatice, unde salariul minim este şi de trei ori mai mic decât cel din România.

În lipsa unor structuri sindicale puternice care să lupte pentru drepturile salariaţilor, mulţi dintre angajaţii români reuşesc să obţină remuneraţii mai mari doar atunci când patronilor le arde buza.

Până la finalul lui 2018, muncitorii care proveneau din afara spaţiului extracomunitar nu puteau fi angajaţi dacă nu erau plătiţi cu salariul mediu brut pe economie. Era o măsură care descuraja companiile din România să angajeze forţă de muncă extracomunitară.

Guvernul a stabilit, la finalul lui 2018, că angajatorii nu vor mai avea obligația de a plăti lucrătorii străini non-UE cel puţin la nivelul salariului mediu brut pe ţară, potrivit unei legi adoptate în parlament. Plata obligatorie a salariaților extracomunitari a fost redusă la salariul minim. În 2019, salariul minim net este de aproximativ 1.200 de lei.

Dacă, până atunci, un muncitor non-UE nu putea fi angajat pe un salariu lunar mai mic de 2.500 de lei net – cuantumul salariului mediu net pe economie în 2018 – situaţia s-a schimbat radical. În plus, în 2017, numărul străinilor din afara Uniunii Europene care puteau veni la muncă în ţara noastră era destul de mic. Aceasta era o măsură menită a proteja forţa de muncă locală, care îşi putea negocia altfel salariul atunci când patronatele nu îşi mai permiteau să vorbească de pe poziţia nu-ţi convine, pleacă, aşteaptă zece la poartă!

Majoritatea ţărilor occidentale şi-au protejat forţa de muncă locală, de-a lungul timpului, forţând patronatele să crească salariile, prin limitarea imigraţiei. Să nu uităm că, deşi România era membră a UE din 2007, Austria, Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg, Franţa, Malta şi Marea Britanie au ridicat restricţiile de pe piaţa muncii pentru muncitorii români de-abia la 1 ianuarie 2014.

Una dintre teoriile economice aparţinând economistului britanic de origine sud-coreeană, Ha-Joon Chang, spune că salariile din mediul privat nu pot creşte doar pe baza productivităţii, fiind dependente de poziţiile de pe care se poartă negocierile salariale dintre patronate şi angajaţi.

Chiar dacă o companie obţine profituri mari pe o piaţă, nimic nu obligă conducerea firmei să redirecţioneze o parte din profit către măriri de salarii, tendinţa fiind ca banii să fie direcţionaţi către acţionari. Compania va mări salariile doar atunci când se va confrunta cu o criză de personal, dorind astfel să-şi fidelizeze angajaţii prin oferirea de salarii mai mari.

De obicei, în situaţiile când există criză de personal pe un anumit segment ocupaţional, o firmă dintr-o anumită ramură economică încearcă să atragă forţa de muncă disponibilă, mărind salariile minime pe companie, peste limita impusă de competitori, în încercarea de a îşi păstra angajaţii şi, totodată, de a atrage oameni de la concurenţă.

La rândul lor, firmele concurente vor fi obligate să adopte măsuri asemănătoare, altfel se vor confrunta cu fluctuaţii mari de personal. Criza de personal va determina majoritatea firmelor din domeniu să ţină pasul cu salariile minime oferite de concurenţă, ajungându-se, la un moment dat, să fie stabilit un salariu minim valabil pentru acea ramură economică, nivel peste care nicio firmă nu va mai trece decât atunci când vor apărea alte crize de personal.

Toate acestea pot fi comparate cu războaiele comerciale purtate de doi giganţi ai unui segment de piaţă, în situaţii de criză economică, aceste dueluri fiind stârnite doar pentru a arăta consumatorilor că se poate şi mai ieftin. Această luptă, menită a atrage clienţi din piaţă, nu va face altceva decât să-i forţeze pe ce doi concurenţi să scadă preţurile, sperând că pierderile vor fi compensate de creşterea numărului de cumpărători.

Astfel, preţul se va stabiliza la un anumit nivel, mai jos de atât neputând niciunul dintre cei doi războinici să scadă preţul. Atât în cazul luptei comerciale dintre cele două firme concurente, cât şi în al celui dintre patronate şi angajaţi, putem vorbi de eforturi disperate pentru atragerea de clienţi (consumatori sau angajaţi). Într-un caz, unii mizează pe reduceri de preţ, în încercarea de a vinde cât mai mult, iar, în celălalt, combatanţii propun creşteri de costuri operaţionale pentru a nu pierde angajaţi. Ambele situaţii conduc la stabilizarea preţului, respectiv a salariului la un nivel convenabil clientelei.

Putem trage concluzia că astfel de războaie sunt benefice pentru consumator, respectiv salariat, ambele fiind determinate de criza de clienţi şi de personal.

Pe lângă faptul că lucrătorii non-UE distorsionează piaţa locală a muncii, sindicalistul Dumitru Costin, conducătorul uneia dintre principalele confederații sindicale din țară, BNS, denunță un comportament abuziv al multor patroni români față de imigranți. Potrivit liderului BNS, inspectorii muncii nu pot verifica dacă sunt respectate normele minime de muncă, având în vedere imposibilitatea de a comunica în mod direct cu angajații. După ce au făcut mii de kilometri pentru a găsi un loc de muncă, este evident că vor asculta fără să clipească și vor munci ore suplimentare neplătite, pentru a nu fi trimiși înapoi în țările lor, apreciază Costin.

Despre autor

Liviu Anghel

Lasă un comentariu