Portret

Două profesii, o viață

Cele două profesii ale lui Ion Hultoană, ofițer de radiolocație și pictor, au mers mână în mână mai bine de 30 de ani. Pe vremea când a început să deseneze, nu-și închipuia că va ajunge cadru militar și pictor recunoscut.

Totul a început în copilărie, în comuna natală, Țecu, situată la 10 km de Tecuci. Erau primii ani de după război, viața nu era deloc ușoară, iar familia sa, deși avusese o prăvălie, scăpase de a fi catalogată ca făcând parte din chiaburime.

Două vieți, două profesii, spune Ion Hultoană. Cea artistică, nativă, a fost prima. Talentul se manifestă la copii. Așa a fost și în cazul meu.

Cred că aveam 10-11 ani când am început să desenez și, pentru ca lucrările mele să fie cât mai vizibile, cum prindeam un cui le puneam pe pereți. Mama mă mai certa, la început, apoi, după recunoașterea oficială de la școală, îi plăcea să le arate vecinelor, să se laude cu desenele copilului ei.

Prin clasa a VI-a, la ora de desen, profesoara le-a testat aptitudinile artistice, punându-i să reproducă, după fotografii, portretele unor uteciști de frunte.

Asemănarea dintre desenul meu și poza ce îmi fusese repartizată a fost un adevărat șoc pentru profesoară, își amintește, zâmbind, Ion Hultoană. M-a dus în cancelarie, la director, și m-a lăudat.

Foto: Eugen Mihai

De atunci, a prins curaj. La finalul școlii generale, a mers să dea examen la școala tehnică metalurgică, pentru că avea aptitudini mai mult pragmatice și îi intrase în cap expresia conform căreia meseria este brățară de aur. Concurență mare, 30-40 de candidați pe un loc. Nu a reușit sau, cum se spunea la acea vreme, a reușit fără loc.

Revenit în sat, îi era rușine să iasă din curte, mai ales că unii din foștii lui colegi, mai slabi decât el la învățătură, intraseră la profesională, iar un unchi îl tot șicana. În toamnă, a fost o altă sesiune de examen la școala medie tehnică agricolă, de patru ani, unde nu se completaseră locurile.

Nu îl pasiona domeniul, nici nu știa ce meserie va avea la absolvire, voia doar să plece de acasă. A intrat, dar spre sfârșitul anului III, când a avut loc reforma învățământului, școlile tehnice s-au transformat în profesionale. Alături de alți colegi a întrerupt anul, a urmat o școală de contabilitate, s-a angajat la gospodăria agricolă din sat, unde a lucrat un an și jumătate.

În paralel, s-a ocupat  de viața artistică din localitate și și-a definitivat studiile liceale. Nu îi plăcea serviciul, se făceau prea multe nereguli și nu se înregistrau toate producțiile subvenționate de stat. Când au început controalele, tânărul contabil aștepta să fie chemat la încorporare.

Foto: Eugen Mihai

În sat, au venit ofițeri să recruteze tineri pentru școala militară și așa s-a hotărât să urmeze o carieră militară, mai ales că, în Titanic vals, piesă pusă în scenă în cadrul manifestărilor artistice din localitate, interpretase rolul ofițerului.

Am ales radiolocația, deși nimeni nu știa să-mi explice ce înseamnă. Suna însă frumos, iar eu, la cursurile de radiotelegrafiști pe care le urmasem, fusesem cel mai bun la Morse și îmi plăcea.

În școala agricolă, a continuat să deseneze, caricaturi și tablouri tematice care se afișau la panourile cu agitația vizuală. Mai desena, pentru a le oferi cadou, peisaje, în acuarelă, creion, vopsea, exersându-și mâna empiric.

În perioada ’59-’62, când a urmat școala militară la Brașov, a pătruns deja în alt mediu, a luat contact cu viața artistică, a mers la expoziții, și-a cumpărat un șevalet, a realizat mai multe caricaturi și tablouri.

La absolvire, fiind șef de promoție, a fost repartizat la Caracal. Optase pentru alte localități, dar nu s-a ținut cont, opțiunea era, de fapt, o formalitate. Nu a încercat să schimbe repartiția, și-a dat seama că nu are nicio șansă, că i s-ar fi adus argumente precum că este un om de bază, că de aceea a fost trimis în acea zonă considerată ca fiind vulnerabilă etc.

Am fost puțin dezamăgit, moldovean trimis în Oltenia, dar am considerat că oamenii, în funcție de construcția lor interioară, pot sau nu să sfințească locul.

Foto: Eugen Mihai

S-a adaptat ușor la mediu, ba chiar a ajuns să se simtă bine, ca acasă. La stația unde fusese repartizat, șef era un căpitan ce avea ca studii șapte clase. La fel și ceilalți colegi care, deși lucrau acolo de 10-15 ani, nu știau teorie de specialitate.  Își amintește și acum examenul pentru titlul de specialist de clasă.

Aveam, de la absolvire, clasa a III-a. După vreo șase luni de activitate, a venit în unitate o comisie pentru acordarea claselor superioare în specialitate. Ofițerii erau mai buni la practică, eu și un fost coleg de școală militară, la teorie.

Un colonel de la București, în fața căruia toți tremurau, pe noi nu ne-a impresionat, eram precum copiii care nu conștientizează pericolul. Am fost și noi chemați în sală, deși nu îndeplineam condițiile pentru o nouă clasă.

Colonelul a ieșit să fumeze și noi i-am ajutat pe ceilalți. Nu am avut timp să rezolvăm toate cele trei subiecte pentru fiecare, dar a urmat susținerea orală la care, evident, s-au blocat și colonelul ne-a pus pe noi să răspundem.

După examen, ne-a spus că va solicita dispensă în cazul nostru, dar când a venit rezultatul doar eu am trecut la clasa următoare. Astfel, într-un an de la absolvire, am ajuns specialist clasa I.

Foto: Eugen Mihai

După șase-șapte ani la Caracal, i s-a propus să vină la București, la centrul de cercetare și reparații a aparaturii de radiolocație, dar nu l-a interesat, a refuzat. Ar fi acceptat să plece de acolo doar în situația în care ar fi mers mai aproape de ai săi, altfel nu, îi era destul de bine. Între timp, se căsătorise, soția, profesoară de geografie, avea serviciu în oraș.

În cei 10 ani de la Caracal a continuat să picteze pentru săli de clasă, dormitoarele soldaților sau prieteni, să participe la expoziții. Nu își amintește să fi vândut ceva, ci doar să fi folosit tablourile ca monedă de schimb pentru achiziționarea unor obiecte sau produse.

La îndemnul unui locotenent-colonel de la Timișoara, care i-a spus că pierde o șansă de a duce o viață mai bună și de a oferi copiilor alte oportunități, a acceptat mutarea, astfel că, într-o lună, era deja în București, unde a lucrat alți 20 de ani.

A trecut în rezervă, în 1990, cu gradul de colonel inginer, mare specialist în radiolocație, cu mai multe brevete de inovații.

Odată cu venirea în capitală, viața i s-a schimbat foarte mult. A urmat, trei ani, cursurile unei școli de artă și, chiar dacă avea experiență, a învățat tehnica picturii.

În paralel, și-a continuat studiile universitare și a absolvit facultatea de electronică și telecomunicații din cadrul Politehnicii din București, a urmat cursuri de engleză. Toate acestea, în timp ce avea doi copii, își ajuta soția în educația lor, își îndeplinea sarcinile de serviciu și se mai ocupa și de depanări radio-tv.

Foto: Eugen Mihai

Privind acum în urmă, se miră cum de avea timp pentru toate. Muncea foarte mult, dar, cum talentul parcă îl împingea de la spate, pictura a mers înainte. A participat la expoziții organizate în diverse galerii sau la unitatea unde își desfășura activitatea.

Acolo, l-a cunoscut și pe pictorul Constantin Piliuță și își amintește cu drag de discuțiile purtate împreună
despre artă.

După 90, puteam trăi din pictură. Și acum, dar atunci eram mult mai prolific și cu aderență la public. Vindeam peste 30 de tablouri pe lună, în țară, în Franța, în America.

După ce s-a pensionat, vreo opt ani, a fost șeful unei galerii de artă din centrul capitalei. A trăit și trăiește în această atmosferă boemă, în care, spune, cine întrece măsura se ratează.

Cele mai bune tablouri le-a pictat când era binedispus, pentru că atunci are viteză de lucru.

De fapt, eu sunt cam mereu vesel, în ultimul timp, parcă mai vesel și mai optimist.

Îi place să picteze mai mult peisaje și flori. Când îi vizitezi o expoziție te plimbi, cu ochii minții, în peisaje de basm inspirate de natura înconjurătoare, simți liniștea ce ți-o dă o plimbare prin pădure, printr-un sat de munte întins pe coline, parcurgi drumul dintre centrul Bucureștiului și romanticul Balcic, te înfioară priveliștea mării învolburate, simți încântarea, atunci când privești un lan de floarea-soarelui, un buchet de flori multicolore ori admiri un trup cu forme armonioase, întins pe o canapea într-un dezabie minuscul.

Foto: Eugen Mihai

Până la cei 80 de ani împliniți recent, Ion Hultoană a avut peste 170 de expoziții personale, tot atâtea participări la expoziții de grup, peste 4.000 de tablouri vândute și 1.000 făcute cadou, a participat la peste 50 de tabere de creație.

În afară de satisfacția profesională, ca ofițer de radiolocație și ca pictor, Ion Hultoană a trăit și o frumoasă poveste de dragoste care a rezistat în timp. De peste 50 de ani este căsătorit cu doamna Geta, pe care a cunoscut-o în tren.

A plecat într-o duminică după-amiază, din Caracal, la o convocare, la Craiova. În uniformă, cu cămașă albă, că așa era regulamentul. Două banchete, față în față, de câte șase locuri. Una goală, alta ocupată de cinci fete.

Eu m-am așezat între ele, nu pe bancheta goală. Am intrat în vorbă. Le-am privit, dar nu m-a impresionat în mod deosebit niciuna, deși soția era mai… arătoasă. Am aflat că merge să dea examen la facultate.

A trebuit să schimbăm trenul și eu, politicos, m-am oferit să-i duc geamantanul. Când l-am ridicat, mi-am regretat puțin bunăvoința. Era foarte greu, mai târziu aveam să aflu că era plin de cărți.

În trenul care urma să ne ducă până în Craiova era mare aglomerație și, stând foarte aproape unul de celălalt, am simțit că parcă ne cunoșteam de când lumea.

Ion și Geta Hultoană.
Foto: Eugen Mihai

A urmat o prietenie de trei ani. Scrisori, uneori sub forma unor discuții lungi, la distanță, plimbări, întâlniri romantice. În ultimul an de facultate, s-a hotărât să o ceară de soție.

Își amintește cu drag și nostalgie de primele întâlniri cu socrii. După ore de discuții, viitorul socru i-a spus: Am vorbit de toate, dar nu ne-ai spus de ce ai venit. Și… le-am spus.

Avea 27 de ani și multe visuri.

Eram tineri, la început de drum, voiam și noi multe, să ne facem viața frumoasă. Am avut suport material și din familie, dar cele mai importante lucruri le-am realizat singuri. Eu, ocupându-mă și de reparații radio-tv, nu aveam nevoie de bani de buzunar din salariu, așa că, după trei luni de la căsătorie, soției i-a revenit sarcina să administreze veniturile.

Anii au trecut, în casa familiei Hultoană este o atmosferă foarte plăcută, caldă și prietenoasă. Doamna Geta își amintește și vorbește cu drag de mulți dintre foștii elevi, domnul Nicu (diminutiv de la Ionică, pe care îl folosesc toți cunoscuții când i se adresează) este mereu pus pe glume, dând replici nostime aproape la orice.

Acum se amuză și se tachinează când își amintesc de unele momente din viața trăită împreună.

Au trecut însă și peste momente foarte grele, cum a fost decesul fiului, Sorin, la 36 de ani, într-un accident de circulație. Era inginer electronist, avea talent la pictură, au și avut două expoziții împreună.

Fiica, Grațiela, a urmat studii economice, iar tatăl spune că, deși a făcut studii de pictură, este antitalent și nu-i place. Nici soția nu pictează, dar și-a exersat memoria vizuală, i-a crescut acuitatea artistică. Tot ce am pictat în casă nu a ieșit fără să-i placă. Are două note, mai bine spus interjecții, pe care eu le interpretez foarte bine.

Foto: Eugen Mihai

Ion Hultoană nu are prea multe planuri de viitor. Își dorește să fie sănătos, să picteze în continuare, să realizeze un tablou care să fie reprezentativ pentru întreaga sa activitate artistică. Își mai dorește să realizeze, în localitatea natală, o casă memorială.

Acum, casa părintească nu mai există, din cele două surori doar una mai trăiește și este stabilită la Tecuci. Acolo, în locul unde talentul său a ieșit la suprafață și s-a născut pasiunea pentru pictură, predă lecții celor ce doresc să pătrundă tainele acestei arte. La fel și în București, unde, de asemenea, îndrumă un cerc de pictură.

Despre autor

Irina Nedelcu

Irina-Mihaela Nedelcu este absolventă a Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti. Domeniile de responsabilitate: legislaţie militară, logistică şi probleme sociale.

Lasă un comentariu