Arma condeiului

După 20 de ani

Ce ciudat mai este și timpul! Cum lasă urme, mai degrabă fizice, păstrând mereu un decalaj între sufletul mereu tânăr și fizicul atât de trecător! Locuri vechi din care amintiri ascunse în diferite unghere răsar deodată ca și cum s-ar fi petrecut ieri…

Sigur, ați putea spune că poezia nu are ce căuta când abordăm subiecte grave, locuri în aparență sobre, oameni în uniformă. Și poate că așa este, iar toate acestea nu s-ar povesti dacă nu aș fi revăzut, după multă vreme, locuri atât de dragi, cu o încărcătură puternică pentru formarea mea, când adolescența își lua în cel mai rebel mod cu putință rămas bun, lăsând locul viitorului ofițer cu multe și, uneori, ciudate așteptări de la viață.

Am intrat, săptămâna trecută, pe poarta Academiei Forțelor Aeriene „Henri Coandă”, după mulți ani, și primul lucru pe care l-am spus, aproape automat, a fost: aici am avut sector exterior.

Am revăzut parcela cu trandafiri, de-a lungul aleii principale, pe care știu că am îngrijit-o, la un moment dat, într-un timp record, cu mâinile zgâriate, pline de sânge, doar ca să mă încadrez în programul de învoiri, să pot ieși în oraș, să rezolv ceea ce pe atunci părea a fi „o criză existențială”.

Punctul de control, unde ne așteptau părinții, iubitele, pentru jurământ, frunzele care, la această vreme, sunt din ce în ce mai multe – o pacoste, de altfel! – în pofida amestecului sublim de culori, pentru cel care iese cu măturoiul la prima oră să definitiveze sectoarele și multe altele, frumoase sau triste.

Celor care veneam din liceele militare ni se părea totuși ușor la Brașov. Alegeam Academia Forțelor Aeriene pentru ceea ce se spunea despre această instituție. Și mă refer la poveștile din urmă cu exact 20 de ani. Că se pune accent mai degrabă pe învățătură, pe programul universitar, atunci într-o continuă ajustare a numărului de ore, chiar a cursurilor în sine, unele eliminate, altele nou introduse și mai puțin pe instrucție.

În timp ce colegii noștri din alte instituții cunoscuseră pe deplin binefacerile marșurilor de instrucție pe zeci de kilometri, cuiele din bocanci și corturile în care ploua, noi ne luptam cu matematicile speciale, fizica, electronica etc. Totul era însă în plină transformare, ajustare, pentru a respecta cerințele universitare ale Ministerului Învățământului, cum se numea atunci instituția care elibera diplomele de licență.

Astfel că se întâmpla să existe promoții consecutive de aceeași armă care să nu fi avut același număr de ore pentru o materie sau chiar aceleași materii.

Cred că la posibilitatea de a studia în străinătate nu s-a gândit nimeni dintre colegii mei de atunci, altfel decât la un vis imposibil. Mai mult, uneori, eram scoși de la ore să încărcăm vreo mașină de pământ, ori să executăm „o lucrare genistică” pentru care instituția nu mai avusese bani sau chiar să golim ori să încărcăm depozitul de alimente, acțiune fericită, în urma căreia ne alegeam cel puțin cu un borcan de gem. Dar, acestea erau excepții pe care le înțelegeam și peste care treceam ușor.

Altfel, trebuie să recunosc că am amintiri plăcute, profesori de bună calitate și comandanți, în cea mai mare parte, devotați sistemului.

Exista însă o ruptură puternică între școală și unitățile de pe teritoriu mai ales că, până în ultima zi de studii, eram simpli executanți și, deodată, ne trezeam „manageri”, ceea ce stârnea un val de glume și de remarci atunci când primeam repartiție și ne prezentam la unități: au venit managerii, dar noi așteptam ofițerii și multe altele.

Pe de altă parte, la toate programele ulterioare de formare la care am participat ca jurnalist, în viața civilă, să spui că ești absolvent al Academiei Forțelor Aeriene a fost mereu o bună carte de vizită, chiar și atunci când aveai de-a face cu studenți care terminaseră regie de film, teatru, jurnalism, muzică ori publicitate.

Mă gândeam la toate acestea, revăzând acum fiecare loc în parte din academie. Și am constatat cu bucurie că lucrurile bune s-au păstrat, iar cele criticate de noi la vreme nu prea mai există. Sunt însă proiecte ce erau imposibil de imaginat acum 20 de ani și, auzind despre ele, mă întreb dacă studenții conștientizează avantajele pe care le au. Înclin să cred că da, văzându-i în cele trei zile de filmare: entuziaști, apropiați de comandanți, încrezători în propriile forțe.

Ofițeri pe care îi cunoșteam din unități operative, foarte buni profesioniști, au ales să-și continue activitatea în Academia Forțelor Aeriene, unii chiar la catedră. Și ce poate fi mai interesant decât să ai îndrumători specialiști, cu experiență, care să-ți creeze așteptări realiste cu privire la viitor?

Am plecat cu o stare de bine din academie. Există multe proiecte, multe programe și perspective cel puțin încurajatoare. Studenții citesc din ce în ce mai mult, se investește în învățământ, în programele de cercetare, dar și în pregătirea de specialitate. Convingerea mea este accentuată: Academia Forțelor Aeriene „Henri Coandă” este și va fi o bună carte de vizită, care va deschide multe uși, acum poate nebănuite, absolvenților.

Despre autor

Constantin Mireanu

Maiorul Constantin Mireanu este jurnalist militar şi abordează genuri de presă precum interviul, reportajul de presă scrisă şi de televiziune, filmul documentar şi de ficţiune. A obţinut premii la festivaluri de profil, naţionale şi internaţionale. Pasionat de cinematografie, jurnalism cultural şi de fotografie, Constantin Mireanu este absolvent al Masteratului Societate, Multimedia, Spectacol din cadrul Şcolii Doctorale „Spaţiu, Imagine, Text, Teritoriu”, un program al Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii de la Universitatea din Bucureşti.

Lasă un comentariu