Arma condeiului

După 30 de ani, tot omul ne încurcă

Am încercat să mă gândesc la un bilanț instituțional, la 30 de ani de la izbucnirea și desfășurarea revoluției din decembrie 1989, socotind că aș putea cuprinde într-o pagină câteva elemente care să contureze evoluția organismului militar în această perioadă. Dificilă întreprindere, într-un atât de zgârcit spațiu tipografic, iar pentru unii din cititorii mei o nouă sursă de nemulțumire doar pentru că nu voi fi scris ceea ce ar fi vrut ei să scriu.

Va trebui să scrutăm cu atenție propria noastră evoluție, individuală și instituțională, și să încercăm un răspuns simplu: cum eram în 1990, cum visam în 1990 și ce s-a ales de aceste visuri, individuale și instituționale. Unora li se va părea că au reușit, altora că și-au irosit energiile și li s-a atrofiat voința, poate că nedreptatea îi va fi înrăit și îndepărtat de scopurile nobile de altădată, cert este că toți, fiecare în parte, avem de dat un răspuns.

Va fi însă greu să acceptăm – dacă e să fim onești măcar cu noi înșine! – acel laitmotiv al neputinței care invocă, îndărătnic, încremenirea fără de șansă: Nu s-a schimbat nimic! O, ba da, s-au schimbat multe, cu sens sau fără, ne-am schimbat chiar noi – și nu mă refer la procesul inexorabil al îmbătrânirii noastre evidente –, dar viteza acestor transformări a avut adesea alură îmbâcsită de ralanti.

Și mai cred că niciodată nu a fost în prim-plan omul simplu. Cum nici astăzi nu e. Aici, la Porțile Orientului, cum se spunea cândva, totul e luat în lejer, se trăiește clipa, iar ziua de mâine pare prea îndepărtată pentru a te gândi la ea. Iar un oarecare, încă nedevenit cetățean, se raportează la autoritatea publică în disprețul propriilor drepturi pe care nu și le cunoaște, iar la celălalt prin prisma familiei sau clanului, rar a comunității. Învățăm greu respectul de aproape și mult mai greu respectul de sine. De obligații nu mai spun.

Am trecut, în sânul instituției militare, cu o rapiditate greu observată de aceia care erau îndrituiți să ia decizii în domeniul resurselor umane, de la formula mai sunt o sută la poartă!, care mă enerva cumplit prin disprețul cu care era afișată, superior, de tot soiul de puternici ai zilei, la mai e cineva la poartă?, cu ochii ațintiți temeinic spre căutarea resursei umane tot mai împuținate.

Să acceptăm – dacă e să fim onești măcar cu noi înșine! – acel laitmotiv al neputinței care invocă, îndărătnic, încremenirea fără de șansă: Nu s-a schimbat nimic!

Semn că a clama importanța resursei umane nu este suficient, mai trebuie făcuți și ceva pași concreți în sensul respectării celui care, din pasiune, dăruire, poate doar pentru un salariu motivant sau, câteodată, chiar mai puțin atractiv, își îndeplinește conștiincios sarcinile care îi sunt încredințate. Asupra căruia, uneori, sarcinile suplimentare cad ca o ghilotină cu tăiere întârziată, decontată, cândva, prin spitalele militare.

Când s-a împlinit Centenarul Marii Uniri (nu al României!), scriam despre soldatul român care nu a intrat, decât rareori, în avalanșa de discursuri despre figurile emblematice ale armatei române, în anii Primului Război Mondial. Și dădeam exemplul lui Constantin Mușat, aproape uitat, un militar provenit dintr-o familie de agricultori din Călărași, mort pe câmpul de luptă de la Oituz, în 1917, după ce, în 1916, își pierduse un braț luptând împotriva trupelor Puterilor Centrale, la Râmnicu Sărat. Refuzând să fie clasat apt medical și cerând cu insistență să se întoarcă pe front, Mușat, cu un singur braț, moare la Cașin, în 1917, aruncând o ultimă grenadă.

Așa l-a imortalizat Ion Dimitriu-Bârlad, în mai multe statui, una din ele aflată în fața gării din Bușteni, pe lângă ea trecând triste și plictisite coloane de mașini, mai ales în weekend, în drumul lor spre și dinspre stațiunile de pe Valea Prahovei. Puțini știu povestea sergentului post-mortem Mușat (atât i s-a putut oferi, în niciun caz vreun grad de ofițer!), a statuii din Bușteni, la inaugurarea căreia, în 1928, a participat chiar regina Maria, fiindcă soldații, în general, apar în jurnalele de operații cu… numărul. Mușat și-a făcut cu sânge un loc aparte în istoria participării armatei române la Primul Război Mondial și a fost omagiat de contemporani cu respect.

Dar nicio unitate militară nu poartă numele unui soldat (nu ar fi meritat, oare, Mușat această onoare?), cunoscut pentru încăpățânarea lui de a lupta, chiar lipsit de un braț, invalid, după cum niciun centru de instruire a soldaților/gradaților profesioniști nu i-a preluat numele, deși exemplul său este admirabil.

Mi-ar fi plăcut să văd chipul lui Mușat pe un poster în Capitală, mare, pe vreo clădire publică, slăvind în acest fel eforturile și jertfa multor țărani simpli, îmbrăcați în uniforma armatei române, anonimi, pe trupurile cărora s-a ridicat România Mare. Cu povestea dorinței lui de a lupta, cu orice preț, până la capăt, pentru țară. Am fi fost, cred, mai câștigați. Am fi știut, în acest fel, că le datorăm lor, celor mulți, România de astăzi, la Centenar, dar am fi învățat poate să prețuim sacrificiul celor simpli. O lecție care ne-ar fi fost utilă astăzi. Când cei mulți și simpli sunt tot cifre oarecare. Statistică. Deși pe umerii lor stă Țara.

Vă propun ca lecția noastră, la 30 de ani de la prăbușirea regimului comunist, care a disprețuit masele în cel mai înalt grad, deși le clama cu obstinație rolul, să fie întoarcerea spre om, spre nevoile și suferințele lui. Doar așa i-am putea onora pe aceia care nu mai sunt și care au avut curajul să înfrunte dictatura în stradă, în decembrie 1989, înfășurându-ne visurile cu sângele lor.

Despre autor

Florin Șperlea

Colonelul Florin Şperlea a absolvit Institutul Militar de Infanterie, Grăniceri şi Chimie „Nicolae Bălcescu” (Sibiu, 1992), Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti (1996) şi a obţinut titlul de doctor în istorie al aceleiaşi universităţi, în 2003, cu o teză despre sovietizarea armatei române. A publicat mai multe volume de autor şi în colaborare, dar şi ediţii de documente.
Este redactor-şef al săptămânalului MApN „Observatorul militar” şi membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. Realizează emisiunea „Prietenii muzei Clio” la postul de radio „Vocea Armatei”.

Lasă un comentariu