În urmă cu 30 de ani, la jumătatea lui decembrie, nu eram deloc deranjat de soarele de afară şi nu tânjeam după zăpezile geruite ale iernii. N-aveam nicio îndoială că, peste câteva zile, voi lustrui sania pentru derdeluşul care se va forma, astfel că nu doream să ratez nicio clipă din ultimele zile însorite ale anului ce stătea să se încheie. Foarte rar se întâmpla ca iarna să întârzie prea mult, şi, într-adevăr, a acoperit totul peste câteva zile cu zăpadă. La 21 decembrie, băteam o minge de 35, în spatele casei unui vecin, pe locul unde, cu câteva luni în urmă, se unduiau în bătaia vântului plantele unui lan de in.

În aşteptarea lui Moş Gerilă, care venea undeva aproape de Revelion, ne omoram plictiseala cu interminabile meciuri de fotbal. Tocmai ce începuse vacanţa de iarnă, iar satul se umpluse cu copii, mulţi fiind veniţi la bunici, de la oraş. Aşteptam să mergem la colindat, ciudat fiind că, deşi cântam Bună seara la Moş Ajun şi mâine la Moş Crăciun, noi îl aşteptam tot pe Moş Gerilă. Moş Gerilă însemna o pungă cu portocale de la fabrica unde lucra tatăl meu, iar Crăciunul se identifica cu tăierea porcului şi înfulecarea cărnii prăjite, după un an în care, săptămânal, aveam acelaşi ritual alimentar: cartofi, fasole, varză, mâncare de murături.

Cu o zi în urmă, Ceauşescu tocmai ieşise la televizor şi ne vorbise despre grupurile huliganice de la Timişoara. Îl văzusem pe ecranul unui Venus clasic, cu lămpi, care transmitea un fel de imagine în semiumbră din cauza tensiunii electrice slabe. La 12 ani, crescut de mic într-un sat de câmpie din sudul ţării, nu aveam nici un motiv să nu-l cred pe tovarăş. Învăţasem, 6 ani la școală, că acesta ne va duce pe cele mai înalte culmi ale succesului orânduirii socialiste. Cum să mă mânii pe tovarăş, când el ne dusese pe ultima treaptă a orânduirii sociale, depăşind capitalismul?

Eram mândru de cravata de pionier primită în clasa a doua şi de şnurul roşu care mă transformase într-un comandat de grupă, în clasa de gimnaziu în care învăţam. Orele de Constituţie îmi oferiseră prilejul să-mi însuşesc diverse teze expuse la nu ştiu ce congres, fiind convins că sunt unul dintre mulţii fii ai ţării care vor construi România de mâine. Repetam, aproape obsesiv, la orele de Constituţie diverse şabloane textuale, în speranţa că voi ajunge comandant de unitate şi voi primi şnurul violet.

Tocmai din această cauză, în acea zi de 21 decembrie, şocul a fost pentru mine enorm când am auzit strigându-se la televizor Jos Tiranul!, Jos dictatorul! Ajunsesem în faţa televizorului, după ce un vecin cu care jucam fotbal plecase în curte şi nu se mai întorsese. Când a revenit, s-a ridicat puţin peste gardul curţii, strigând la noi: A căzut Ceauşescu! Iniţial, nu mi-am dat seama ce a vrut să spună cu asta, credeam că a căzut de undeva, din pom. Au fost nişte cuvinte care au spart gaşca, trimiţându-ne pe fiecare la casele lui, să vedem de unde a căzut tovarăşul.

Mi-aduc aminte că mi-a fost greu să pornesc televizorul. Televizoarele cu lămpi aveau un mod aparte de funcţionare: se băga ştecărul în priză, se aştepta cam un sfert de oră până când ecranul începea să dea semne că se luminează. Se întâmpla, de multe ori, ca ecranul să nu se albească. În astfel de cazuri, intra în funcţiune metoda dat jos peştele de pe televizor şi bătut televizorul cu pumnul. Dacă nici aceasta nu era de ajutor, se lua o şurubelniţă, se scotea capacul din spate şi se bătea cu aceasta prin diferitele circuite care existau pe acolo.

În acea zi, în care am auzit că a căzut Ceauşescu, am folosit metoda şurubelniţa. După ce au ieşit câteva scântei din spatele televizorului, ecranul a început să se lumineze şi am văzut nişte solişti de muzică populară. Era ceva inedit să vezi muzică populară la acea oră, într-o zi a săptămânii. La un moment dat, melodia Noi suntem români s-a întrerupt, iar pe ecran a apărut un puhoi de oameni care ţineau în mână diverse pancarte pe care stătea scris Jos dictatorul!, Jos Tiranul!, în timp ce oamenii strânşi în studiourile TVR strigau că au învins.

După ani în care nu auzisem vorbindu-se decât despre măreţele împliniri ale socialismului, după ani în care anul şcolar începe în decembrie, la căderea primei zăpezi, după ce erau strânse de pe câmp ultimele recolte ale CAP-urilor şi IAS-urilor, mi-era greu să cred ca oamenii care raportau zilnic depăşiri ale cotelor de producţie au ieşit acum în stradă să strige asemenea ciudăţenii. Nu îmi dădeam seama prin ce minune cei care transmiteau, zilnic, mesaje de iubire nepreţuită faţă de conducător, se transformaseră acum în nişte crainici care repetau obsesiv că odioasa şi odiosul au fugit mişeleşte.

În acea noapte lungă de 22 spre 23 decembrie, am stat lipit de televizor alături de familie, nu foarte impresionat de fuga lui Ceauşescu, ci mai mult de maratonul TVR. Am adormit la un moment dat, însă a doua zi îmi venea să urlu de furie pentru că ratasem filmul Ringul regizat de Sergiu Nicolaescu, film transmis de TVR în acea noapte.

Numele lui Ion Iliescu l-am auzit de la un unchi al tatălui meu, în ziua de 22. Iniţial, am crezut că era tipul acela cu pulover care apărea în toate cadrele transmise din celebrul Studiou 4. Eu credeam că ţara va fi condusă de acest ins care chema oamenii să apere televiziunea, despre care am aflat mai târziu că era Teodor Brateş. Exista temerea, chiar şi la noi pe uliţă, că revoluţia va ajunge şi la Vieru de Giurgiu. Deja se auzeau zvonuri că s-a tras şi în Giurgiu, din turnul cu ceas, iar nişte vecini vorbeau despre cum au văzut nişte tancuri trecând spre Gogoşari, un sat alăturat.

La vârsta de 12 ani nu am înţeles decât că revoluţia îmi va aduce desene animate la tv, mai multe filme şi emisiuni pentru copii şi, poate, mai multe portocale. În schimb, unchiul tatălui meu, fost brigadier de frunte la Drumuri şi Poduri, aproape că înnebunise de fericire, după ce a auzit că ţăranii vor fi reîmproprietăriţi cu pământ. Mai avea încă trei fraţi, toţi având între 60 şi 70 de ani. Fiecare a început să scoată la iveală tot ceea ce scăpase de colectivizare: pluguri, rariţe, roţi de căruţă. Au urmat adevărate dispute între ei pentru că fiecare revendica plugul sau rariţa ca fiind a lui. Interesant a fost că ei au revenit la setările din fabrică, la momentul colectivizării din anii `50.

Toţi cei de vârsta lor şi-au cumpărat cai, boi, şi-au construit căruţe, şi-au cumpărat vaci, oi, capre. Aproape toţi refuzau agricultura mecanizată, semănând grâul cu mâna şi arând ogorul cu plugul tras de cai sau de boi. Satul revenise la vremurile lui Ilie Moromete. Ăsta e pământul de la tata, nu-l dau pe mâna hoţilor de la asociaţie!, se auzea des din gura pensionarilor cu gânduri de plugărie. În satul meu s-a mai schimbat ceva: fostul preşedinte de CAP a fost decapitat, noua Asociaţie, cum îi spuneau oamenii care au hotărât să muncească pământul la comun în continuare, fiind condusă de Tudorică, un fel de Dinu Păturică al vremurilor acelora.

În ianuarie, când am văzut că Bucureştiul se revoltase din nou, l-am întrebat pe unchiul tatălui meu ce se întâmplă. Acesta părea că ştie totul, iar eu eram convins că aparatul de radio Gloria îi spune mai multe decât aflam eu de la televizor. E nişte huligani, ce mai vrea? Tu n-ai văzut că tipăreşte dolari falşi?, îmi spunea el în timp ce răsfoia ziarul Dimineaţa. Mi-am dat seama, în timp, că poporul fusese minţit cu televizorul, iar aparatul Gloria îşi făcuse şi el treaba în ceea ce actorii politici ai momentului numeau lupta cu elementele huliganice.

Despre autor

Liviu Anghel

Lasă un comentariu