Gândirea rapidă este vitală în zonele de război, unde deschiderea focului este considerată adesea ca ultimă soluţie. Este la fel de importantă şi în societatea civilă unde oamenii intră adesea în conflict unul cu celălalt; furia şi agresiunea ar trebui evitate în mod obişnuit, cu orice preţ.

În Forţele Speciale se folosesc o serie de tehnici pentru a evita acele puncte de aprindere care nu numai că nu sunt necesare, dar sunt întotdeauna urâte, hâde chiar. Unele din aceste tehnici îl pot ajuta chiar şi pe un luptător izolat să ocolească o luptă pe cont propriu.

Colin Maclachlan, fost warrant officer în faimosul SAS britanic, s-a înrolat în Royal Scots în 1989, când avea 15 ani. Mai târziu a devenit warrant officer, class II  (un grad între subofiţer şi ofiţer). În 1998, a  participat la selecţia pentru SAS.

Faptul că  a fost primul din regimentul său acceptat în Forţele Speciale, în 20 de ani,  este relevant pentru duritatea extremă a procesului de selecţie. În prezent, este consultant pentru managementul riscului în Edinburg. De asemenea, este prezentator TV şi ambasador pentru câteva fundaţii de caritate.

Să-l ascultăm pe Colin Maclachlan (SAS. Who dares wins. Leadership secrets from the Special Forces, Headline Publishing Group, 2017):

Este totdeauna înţelept să eviţi un conflict, dacă poţi. Am patrulat de multe ori în Irak şi am văzut cum un gest necugetat poate determina o mulţime furioasă să recurgă la represalii. Din acele incidente am învăţat repede că gândirea inteligentă şi diplomaţia sunt cele mai eficiente căi de a opri  confruntarea.

Inteligenţa ne permite să anticipăm o tulburare şi în cele mai multe cazuri comunicarea, nu agresiunea, este unealta cea mai bună pe care o avem la dispoziţie.

Operam la Bagdad în cel de-al doilea Război din Golf. Am fost repartizat la o unitate nouă şi am observat că oamenii de acolo aveau un mod de gândire foarte diferit faţă de cei cu care lucrasem înainte.

Foştii mei colegi erau mai relaxaţi: când patrulam în Basra, nu luam căştile, ţineam armele alături şi nu eram niciodată însoţiţi de blindate grele. Dar băieţii din noua unitate erau diferiţi. Se deplasau numai cu vehiculele blindate, iar postura lor era foarte agresivă. De câte ori se apropia un autoturism, ei se adăposteau înapoia scutului şi luau poziţia de tragere, ochind spre acesta.

Ieşeam cu ei în fiecare zi şi, la o patrulare, ne-am trezit faţă în faţă cu o mulţime care ne aştepta. Ofiţerul-comandant a strigat: 

„Încărcaţi mitraliera M 16! Amplasaţi transportorul blindat în faţa mulţimii!”

Dar eu aveam alt plan. Ştiam că o abordare mai calmă şi limbajul corpului ne oferă o şansă mai bună să  trecem prin mulţime fără niciun incident.

„Aşteptaţi, daţi-mi două minute!”, am spus. „Lăsaţi-mă să-l chem pe dresorul câinelui”.

Un lup alsacian mare şi dresorul său erau deseori ataşaţi unităţii de Forţe Speciale. Câinii sunt folosiţi mai ales când  se caută droguri şi arme, dar, curios, ei erau o noutate în acea parte a lumii şi chiar îi intimidau pe localnici.

Mi-am scos casca şi am pus arma jos. Cu dresor şi câinele său la câţiva paşi în urma mea, m-am apropiat de cel care s-a prezentat ca fiind liderul localnicilor. Pentru că ştiu ceva arabă, am putut să mă înţeleg uşor cu dânsul.

Omul mi-a explicat ce îi îngrijora pe locuitorii din acea zonă. Reţeaua lor de drumuri fusese distrusă, astfel că deplasările lor au devenit primejdioase. Uneori se trăgea asupra maşinilor irakiene când acestea se apropiau întâmplător la 100 metri de un vehicul militar!

Am aprobat dând din cap:

Da, am înţeles!”, i-am spus cu simpatie. Este o ţară nouă pentru forţele noastre, care îşi creează aici reguli pentru a se proteja.”

L-am chemat pe maiorul care patrula cu noi şi l-am prezentat liderului tribal şi i-am spus:

„Trebuie să-l respecţi pe acest bărbat, care, de fapt,  îşi conduce comunitatea.

Au început să discute. Şi-au împărtăşit punctele de vedere. Liderul irakian a arătat locul pe care localnicii îl considerau ideal pentru construirea unui pod în urma invaziei.

Cu o atitudine diplomatică, eu am fost capabil să previn ca o situaţie îngrijorătoare să se transforme într-un dezastru. Gândirea inteligentă şi diplomaţia, nu agresiunea, au rezolvat un conflict potențial şi, de atunci, mi-am dat seama că această abordare se poate transfera uşor şi în societatea civilă.

De fiecare dată când două grupuri – animate de gânduri, emoţii sau idei opuse – se înfruntă, apare un conflict potenţial. Iar aceasta se întâmplă şi în politică, la locul de muncă, acasă şi chiar pe stradă.

La „punctul de aprindere” din Bagdad, două forţe opuse s-au întâlnit asemenea unor bande rivale de fani ale unor echipe de fotbal. Când acest lucru s-a întâmplat, orice atitudine agresivă putea să explodeze în violenţă. Când doi rivali dintr-un birou se implică într-o dispută, comunicarea poate deveni murdară. Cheia este să evităm pericolul, înainte ca el să scape de  sub control. Dar cum?

În situaţia dată, eu am optat pentru o abordare proactivă, dar conciliatoare. Ştiam că prin conducerea grupului într-o manieră civilă – în loc să ochesc cu arma –, aveam mai multe şanse să stopez ridicarea tensiunii. 

Prima regulă pentru a evita un conflict este să rămâi calm!  Într-o dispută, dacă ne emoţionăm şi începem să urlăm, pierdem; dacă biciuim, renunţăm la control. Şi acest lucru nu este valabil doar în teatrele de război. Este relevant în orice formă de neînţelegere. De câte ori nu am „explodat”, la locul de muncă, doar pentru a regreta ieşirea după aceea?

 Este important să ne amintim că numai noi ne putem gestiona emoţiile, în orice conflict. Nimeni altcineva! Numai noi putem alege dacă ţipăm sau rămânem calmi. Şi varianta a doua este totdeauna preferabilă: ea ne permite să păstrăm controlul şi să ne să menţinem o perspectivă mai bună în orice situaţie dată.

Abordaţi fiecare situaţie cu o concluzie paşnică în minte!

De câte ori Forţele Speciale pleacă în misiune, limbajul nostru se concentrează pe cuvinte şi fraze asociate cu o rezoluţie paşnică. Dacă urmează o operaţie de salvare a ostaticilor, instrucţiunile noastre sună aşa: „Salvaţi ostaticii!”.

Nimeni nu ne-a ordonat, niciodată: „Ucideţi cât de mulţi inamici este posibil!” 

Uneori, există ocazii când trebuie să împuşcăm pe cineva, în special când îndeplinim o misiune de arestare/reţinere ce comportă un grad ridicat de pericol. Totuşi, în general, operaţia perfectă este aceea în care intrăm şi din care ieşim fără să sune alarma.

 La Bagdad, m-a ajutat abilitatea de a găsi un obiectiv comun cu liderul tribal. Am exprimat voinţa noastră de a construi un pod de care să se folosească atât militarii din vest, cât şi populaţia locală. Cu un scop comun, avea sens ca ambele părţi să caute căi pentru a lucra împreună.

Pe de altă parte, în lumea corporatistă, am văzut activităţi în care rezoluţiile paşnice nu au fost luate în consideraţie pe timpul planificării, de obicei în  restructurarea companiilor.

La o mare companie s-a decis raţionalizarea infrastructurii, proces care a fost „atacat” de departamente diferite. Echipele au fost desfiinţate şi, fără nicio discuţie, s-au implementat procedee noi. Au apărut victime: angajaţi concediaţi, conflicte şi represalii pe termen lung. Încrederea şi loialitatea faţă de companie s-au evaporat. Membrii staffului care au rezistat au început să-şi caute alte joburi.

Totuşi, când restructurarea este executată cu o soluţie paşnică în minte, acţiunea energizează. Cinstea generează încredere şi loialitate. Viitorul arată strălucit pentru fiecare dintre cei implicaţi, deoarece forţa de muncă se simte în siguranţă şi tratată cu încredere. Ca rezultat, toată lumea este angajată emoțional.

Gesturile de mai mică amploare au la fel de multă forţă ca şi marile acţiuni. Odată, lucram pentru o firmă care urma să fie preluată. Veneau în fiecare zi figuri noi pentru a observa procedeele noastre de operare. La un moment dat, când lucram la biroul meu, am simţit o bătaie pe umăr. Un tip, pe care nu-l văzusem niciodată, privea ecranul calculatorului meu.

„Ce faci?”, m-a întrebat.

Era o mişcare agresivă. Nu au fost prezentări sau glume şi, brusc, am devenit defensiv: între noi s-a creat un mic conflict. Dacă s-ar fi prezentat, cu un zâmbet sau o strângere de mână, m-aş fi simţit în largul meu. Iar individul m-ar fi câştigat de partea lui. La urma urmelor, diplomaţia este adesea tactica cea mai bună.

Amintirile lui Colin Maclachlan impun câteva concluzii.

Să ţinem minte! Când trebuie să facem faţă unui conflict, noi suntem „portarii” emoţiilor şi acţiunilor noastre. Noi suntem cei care avem de ales între a devenim furioşi şi agresivi sau prietenoşi şi fermecători; nimeni altcineva. Să zicem că un coleg ne blamează nesportiv pentru o greşeală, în unitatea militară sau la sediul unei firme.

Putem să ne inflamăm şi să ne pierdem cumpătul dând naştere unei ciocniri urâte; timpul petrecut cu cearta şi întreruperea comunicării care o urmează poate reduce capacitatea de luptă sau productivitatea economică şi să afecteze iremediabil armonia organizaţiei.

Opţiunea mai sigură este să ne refocusăm – să respirăm adânc, să ne recalibrăm şi să… „livrăm” controlat. Odată ce ne-am adunat gândurile, ne va fi mult mai uşor să ne exprimăm de pe o poziţie mai calmă şi să rezolvăm disputa.

Să o lăsăm mai moale. Dacă situaţia pare că evoluează spre „punctul de aprindere”, e bine să facem un pas înapoi. Să gesticulăm mai puţin, calm şi să vorbim liniştit, pe un ton scăzut.

Dacă suntem relaxaţi în maniera de comportare, este o şansă foarte bună ca persoana cu care comunicăm să ne oglindească gesturile. Oamenii se simt prost dacă „clocotesc” în faţa altora care se controlează.

Să luăm în consideraţie complexitatea limbajului trupului. În ultima vreme au apărut destule cărţi pe această temă: pe cât de interesante, pe atât de utile. E bine ca gesturile să fie combinate cu fraze sau cuvinte bine alese.

Trebuie să fim conştienţi  de semnalele pe care le transmitem atât ca indivizi, cât şi ca grup. Adesea este foarte uşor să facem neintenţionat  mişcări agresive – felul în care mergem, o strângere de mână prea puternică sau prea moale (denumită „peşte mort”), un comentariu jenant – care sfârşesc prin a crea un conflict la care nici nu ne-am gândit.

În timpul potenţialului punct de aprindere” de la Bagdad, camarazii lui Colin nu aveau de gând să-i atace pe localnici; dimpotrivă, ei se apărau. Dar maniera în care au acţionat – pregătirea mitralierei pentru tragere, amplasarea blindatului în faţa mulţimii – apărea ca manifestare agresivă.

Trebuie ca, în orice misiune, să ne concentrăm întotdeauna pe aspectele pozitive atunci când ne apropiem de un conflict. Să zicem că am intrat din greşeală într-o încurcătură, care a degenerat într-o dispută cu un camarad sau cu un coleg de muncă. Asta în timp ce eram angajaţi într-un scop comun.

Important este să ne amintim tot timpul obiectivul general, în loc să câştigăm puncte sau să obţinem o mică feudă. Aceasta ne va ajuta să realizăm mai eficient obiectivele pe termen lung.

Nu pot încheia fără a remarca o realitate care m-a impresionat. În toate librăriile din Marea Britanie pe care le-am vizitat, erau cel puţin două cărţi despre SAS!

General-maior (r) Mihai Floca

Despre autor

Trustul de Presă al MApN

Lasă un comentariu