Arma condeiului

Ferdinand sau Mihai Viteazul?
Ferdinand și Mihai Viteazul!

La Oradea, două personalități ale istoriei noastre și simboluri fundamental legate de idealul românesc al unității naționale, oricât de târziu se va fi conturat acela – i-am numit aici pe Ferdinand I și Mihai Viteazul –, s-au găsit, pe neașteptate, prin zarva iscată de administratorii urbei de pe Crișul Repede, într-un antagonism nefericit.

Transilvania părea multora, mai ales din afara arcului carpatic, exclusiv fieful disputelor între simbolurile veșnicite în piatră sau turnate în bronz ale comunității maghiare și acelea ale majorității românești, dar iată că se poate mai mult decât atât: două personalități istorice românești, una legată de prima unire a românilor, alta de întregirea națională de la 1918, perfect opozabile, într-un strâns concurs… de soclu!

Cum s-a ajuns aici?

Să vedem faptele. După 1918, generația Marii Uniri a socotit că monarhul care simboliza întregirea națională, săvârșită la 1918, merită o statuie în Oradea și, în noiembrie 1924, aceasta a fost inaugurată, în Piața Unirii din localitate, în locul statuii regelui maghiar Ladislau I cel Sfânt (1077-1095), care a fost mutată în curtea reședinței episcopale romano-catolice.

În condițiile Dictatului de la Viena, în 1940, statuia regelui Ferdinand I este mutată, în locul său poposind, glorios, amiralul Miklos Horthy.

După Al Doilea Război Mondial, soldatul sovietic, socotit la fel de glorios de stăpânii comuniști, îi ia locul amiralului maghiar și se înfige în centrul Oradei.

Evenimentele din decembrie 1989 și descătușarea Estului european de cizma sovietică, prin prăbușirea regimului comunist falimentar, aduc în discuție umplerea aceluiași spațiu cu un simbol național.

Militarii garnizoanei au strâns bani și au reușit, obținând toate avizele necesare, să ridice, la începutul anilor 90, pe soclul pe care fuseseră cândva Ladislau cel Sfânt și Ferdinand I, statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul.

Autoritățile locale din Oradea (primarul și Consiliul Local) au decis, în 2018, revenirea la status quo-ul din 1924, prin reamplasarea monumentului dedicat regelui Marii Uniri, înțelegând, prin aceasta, că locul cuvenit monarhului  trebuie restituit.

Lipsa unei comunicări eficiente cu membrii comunității, prin care autoritățile locale ar fi putut explica necesitatea reparației istorice și reamplasarea statuii ecvestre a lui Mihai Viteazul în fața Catedralei Ortodoxe, prin remodelarea spațiului respectiv, a inflamat spiritele și a condus la momentul jenant în care militarii au refuzat, cu numai o zi înainte (și nu o puteau face fără ordin precis, explicat de ministrul apărării, Gabriel Leș, într-o postare pe Facebook!) să participe la reinaugurarea statuii regelui Ferdinand în Piața Unirii din Oradea.

De asemenea, în pofida protestelor militarilor rezerviști din localitate, Ministerul Culturii a precizat, potrivit unui comunicat transmis presei, că strămutarea statuii voievodului primei uniri a avut atât avizele ministerului şi Direcţiei de Cultură, cât şi acordul scris al moştenitorilor sculptorilor Alexandru Gheorghiţă şi Georgeta Caragiu, autorii statuii.

În ceea ce mă privește, sunt câteva chestiuni care trebuie avute în vedere când discutăm acest caz.

Prima este aceea că o proastă comunicare poate distruge un gest reparator firesc.

A doua este că nicicând nu avem voie să contrapunem aceste două simboluri într-o dispută sterilă de… socluri!

Și nici măcar nu încerc să explic aici „curioșilor” de ocazie de ce ar trebui să aibă statui Ferdinand și Mihai Viteazul în Oradea, pentru că e o problemă de cultură istorică minimală și ar trebui să intre în bagajul general de cunoștințe cu care orice individ părăsește o școală publică (de altfel, unii „întrebători” nu erau deloc naivi sau neșcoliți!).

A treia este aceea că dacă generația Marii Uniri a socotit că regele Ferdinand I trebuie să aibă o statuie în Oradea, atunci e firesc să îi respectăm decizia.

Așadar, în anii ’90, după ieșirea din tenebrele comuniste, pe soclul unde tronase soldatul sovietic era îndreptățită revenirea monarhului Marii Uniri. Dar era posibil acest lucru în anii ’90? Firește, nu.

Majoritatea populației fusese intoxicată, decenii la rând, de propaganda regimului comunist despre „ticăloșia monarhiei” și regii-moșieri care „au supt sângele poporului” și l-au ucis, punând „armata burgheză” să tragă în țărani și muncitori, așa încât restituirea firească privind rolul monarhiei în istoria noastră modernă și contemporană a fost un proces anevoios, de durată (care continuă încă!).

Statuia regelui Carol I, în București – care fusese distrusă, în 1948, de comuniști – și-a regăsit locul în fața Bibliotecii Centrale Universitare abia în urmă cu câțiva ani (alta decât cea a sculptorului Mestrovici, dar asemănătoare).

Norocul nostru este că liderii comuniști nu s-au hotărât să veșnicească vreun personaj istoric în fața Bibliotecii Centrale Universitare (un Cuza, de pildă!), altminteri scandalul din Oradea ar fi fost mult mai devreme pus în scenă chiar în capitala țării.

De asemenea, ansamblul monumental dedicat regelui Ferdinand, din zona Pieței Victoriei din București (tot creația lui Mestrovici), dislocat și apoi distrus de comuniști, nici astăzi nu a fost refăcut, deși Centenarul Marii Uniri ar fi trebuit să ne găsească și cu acest obiectiv împlinit. N-a fost să fie!

Prin urmare, militarii și locuitorii care au donat bani, în anii ’90, pentru popularea soclului din Piața Unirii din Oradea nu aveau cum să-și propună revenirea în mijlocul orașului a unui personaj profund ostracizat de istoriografia comunistă – unul din cei mai importanți regi români. Mihai Viteazul a părut convenabil pentru toți. Și s-a cotizat patriotic.

În fine, cred că gestul de a le interzice militarilor participarea la ceremonia reamplasării statuii ecvestre a regelui Ferdinand a fost unul neinspirat.

Monarhul care a suferit pentru România, fiind exclus din familia sa pentru gestul de a alătura România Antantei, la un pas de a-și pierde tronul, cel care a trăit exilul incertitudinii la Iași, suferind odată cu țara sa, înfrântă în campania anului 1916, apoi umilită de Puterile Centrale printr-un tratat înrobitor, în mai 1918, și amenințată de bolșevici, monarhul care a redat românilor demnitatea unei voci distincte în Europa, plecat din București înfrânt, în 1916, pentru a reveni glorios, în fruntea armatei sale, în România Mare, în decembrie 1918, regele Ferdinand, așadar, merita mai mult din partea militarilor. Respect și onoare!

Onoarea aceea a militarilor care ar trebui să fie mai presus de orice îndoială. Dar, din nefericire, iarăși nu a fost să fie! Meschine orgolii de partide și dispute sterile pe statui i-au pus din nou pe români unii împotriva altora, antagonizând două simboluri ale luptei pentru unitatea românilor.

În Oradea trebuie să aibă loc și statuia regelui Ferdinand și aceea a domnitorului Mihai Viteazul.

Despre autor

Florin Șperlea

Colonelul Florin Şperlea a absolvit Institutul Militar de Infanterie, Grăniceri şi Chimie „Nicolae Bălcescu” (Sibiu, 1992), Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti (1996) şi a obţinut titlul de doctor în istorie al aceleiaşi universităţi, în 2003, cu o teză despre sovietizarea armatei române. A publicat mai multe volume de autor şi în colaborare, dar şi ediţii de documente.
Este redactor-şef al săptămânalului MApN „Observatorul militar” şi membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. Realizează emisiunea „Prietenii muzei Clio” la postul de radio „Vocea Armatei”.

3 comentarii

  • Articolul foarte bine documentat (avizat tehnic de specialist) sper să-i lămurească și pe ultrașii care se lasă ghidați de fake news-uri fără a se obosi măcar să deschidă Wikipedia.
    Atitudinea conducerii MApN de anulare în ultimul moment a unei activități planificate și aprobate, chiar legală fiind, nu face cinste onoarei și demnității de care trebuie să dea dovadă un reprezentant al armatei.
    Mentalitatea unora a rămas la nivelul anilor 90, ani în care mentalități extremiste au generat evenimente violente extreme care nu au folosit nimănui.
    Felicitări pentru articol domnule colonel!

  • Foarte corect argumentat,concluzia finala e logica si de bun simt.Saritul la gat ,practicat de mai vechi rezervisti incremeniti in trecutul care le aduce aminte de tineretea lor frumoasa mai mult decat de oprelistile vremurilor acelea,a facut dintr-un act laudabil,un razboi al datului cu parerea despre regele Ferdinand,pe care ei il cunosc ca pe un asupritor ,conform scolii comuniste.
    Problema refuzului de a participa la inaugurare este grava dupa parerea mea si nu trebuie lasata asa.Este in mod clar o implicare politica,ceaa ce nu e in regula.Bun articol,necesar!

Lasă un comentariu