Arma condeiului

Frumusețea relativă a inimii

Simt că mă ia cu amețeli. Vorbesc cu medicul în ușa blocului operator. Pe halatul său sunt urme de sânge proaspăt, al cărui miros mi se pare că îl simt peste tot în jur. Sunt echipat și urmează să intru, pentru prima dată în viață, într-o sală de operație.

Pe holul plin, oameni cu ochii în lacrimi așteaptă o veste. Domnule doctor, ce șanse ar mai fi?, pare întrebarea zilei, rostită uneori numai din priviri. Fiecare ar vrea să mai trăiască un pic. Și se agață de procentul acela nesemnificativ pe care, în anumite cazuri, îl livrează statistica.

O cifră, nimic mai mult. O cifră care depinde, în multe situații, de o echipă medicală în ale cărei mâini stau zilnic destine.

Intru în sală, cu capul vâjâind. Ce noroc avem de jocurile acestea de rol pe care le practicăm în fiecare zi!, îmi spun. Iar rolul jurnalistului, în acest context, mi se potrivește de minune. Am doi prieteni buni cu mine: carnețelul pe care notez și aparatul de fotografiat, prin al cărui vizor privesc viața din sala de operație.

Mă salvează. Mă ajută să evadez într-un scenariu. Așa că încadrez, reîncadrez și iau cu mine realitatea decupată de dimensiunile senzorului de pe aparat. Un spectacol aparte, de data aceasta, diferit de cel cotidian al morții în direct la televizor, cu mașini de salvare ce gonesc către calamități, atentate, crime, accidente.

Mii de gânduri îmi trec prin minte. Îmi amintesc că tot în această sală, cu ceva vreme în urmă, auzisem că fusese operat un pacient străin, provenit dintr-o zonă de conflict, care s-a prezentat cu un glonț de calibrul 7,62 mm direct în inimă.

O victimă de război. Venise de la alt mare spital către Centrul de Boli Cardiovasculare al Armatei. Să meargă la Militar, că ei se pricep la patologie de război. Așa se spunea atunci, așa am reținut.

Revin în prezent. Ce miros este acesta, atât de puternic?, întreb și notez conștiincios pe carnețel detalii: sevufloran, mașină cord-pulmon, circulație extracorporeală, stent, by-pass. Termeni noi pentru mine, frânturi, detalii, care mă vor ajuta la redactarea textului.

Pacientul privește dezorientat în jur. Tremură ca un iepure. Cât de fragilă este viața și cât este de neputincios omul în fața ei!, îmi spun pentru a nu știu câta oară. Știe, cumva, că situația prin care trece este complexă. A fost prevenit. Cunoaște riscurile și își pune toată încrederea în echipa care îl va opera.

Mi se pare că este ca atunci când pășești pentru prima dată într-un avion. Ai încredere în piloți. Și dacă nu ai, ce să faci?

Anestezia îi inundă venele. Măcar e bine că dormi, că nu știi ce se întâmplă, notez, aproape indescifrabil, în carnețel, așa cum reușesc, într-o sală mică, în care vreau să înțeleg cât mai mult din ce se întâmplă. Mă apropii, cu teleobiectivul.

Văd inima prin reflex vizor! Pozez în detaliu, deși știu că nu voi publica niciodată astfel de fotografii, dar simt că trebuie să am ocupație. Se vorbește puțin în timpul intervenției. Cei din echipa medicală se înțeleg mai degrabă prin gesturi, din priviri.

Ia uitați ce venă frumoasă! Incredibil!, exclamă chirurgul Ionel Droc. Cum poți să vezi frumusețe în furtunașul prin care această inimă obosită pompează conștiincioasă de peste 70 de ani? Sunt însă de acord că frumusețea este relativă și depinde, în mare parte, de puterea de înțelegere a lucrurilor, de fiecare.

Iar miracolul acesta al vieții umane, al funcționării sistemelor, al complexității noastre îi fascinează pe cei mai mulți dintre medici. Chirurgul coase cu un ac curbat vena, o leagă de alta și i se citește încântarea pe față, ca în fața unei minuni.

Lucrează contra-cronometru și întreabă periodic: cât timp mai am? Cineva din echipă cronometrează în permanență și îi spune: douăzeci de secunde! Zece! Apoi numără 5, 4, 3, 2, 1! Stop! Doctorul se oprește, mașina cord-pulmon irigă din nou mușchiul inimii.

În fața noastră se află un om care trăiește cu inima oprită, adormit de anestezie, între viață și moarte. Afară, pe hol, apropiații, aparținătorii cum li se spune în limbaj spitalicesc, trăiesc orele ca pe ani.

Aflu, după câteva zile că pacientul este bine. Stabil, în recuperare post-operatorie. Îi mărturisesc doctorului Ionel Droc pe mail că de două zile mănânc doar biscuiți și ciocolată, marcat de intervenția sângeroasă. Se amuză. Îmi scrie că nu e bună ciocolata. Să rămân la biscuiți.

Am fost, apoi, în multe săli de operație. În multe secții, fascinat cumva de acest miracol, conștient în permanență de importanța, uneori bagatelizată, a cadrelor medicale, încercând să înțeleg cât mai mult din acest sistem.

Am avut momente când, privind la unii oameni atât de amărâți de pe holuri aveam impresia că sunt transportat direct în nuvela Proștii, a lui Rebreanu, când tatăl și fiul, doi sărmani de la țară, ajunși primii în gară să cumpere bilete, sunt dați la o parte în repetate rânduri de cei mai cu stare, ajungând, într-un final, să fie bătuți și alungați, iar cele câteva monede strânse cu greu să zornăie pe caldarâm a pustiu.

Dar am asistat și la nenumărate clipe înălțătoare, în care adevărați îngeri în halate albe au știut să aline durerea ca nimeni altcineva. Cu o vorbă bună, cu umanitate, înțelegere, dăruire, bunătate, cu altruism și profesionalism.

Atunci am înțeles, cumva, că trebuie să fii făcut pentru așa ceva, să poți să te dăruiești, să te sacrifici, să mergi dincolo de propria persoană, pe deplin conștient că viața ta este nimic pe lângă cele pe care vrei să le salvezi zilnic, că misiunea ta este rară, nobilă și, cumva, apropiată de divinitate.

Despre autor

Trustul de Presă al MApN

Lasă un comentariu