Arma condeiului

Gesturi

Uitați-vă bine la oamenii cu care lucrați și învățați să-i respectați și prețuiți pe aceia care merită fiecare cuvânt sincer de laudă pe care poate încă nu l-ați adresat! Fiindcă, dincolo de înzestrarea cu tehnică de luptă de ultimă generație, omul rămâne măsura tuturor lucrurilor.

Obișnuiesc să folosesc un episod – ilustrativ, cred, pentru rolul liderului în împrejurări dificile – care a ajuns până la noi grație istoricului evreu Josephus Flavius (scrie târziu, e adevărat, la mai bine de 300 de ani de la epopeea asiatică a lui Alexandru cel Mare, dar este foarte probabil să fi avut acces la surse care nu au mai ajuns până la noi).

Și mai cred că este pilduitor pentru aceia, nu puțini, care cred că un război se câștigă doar pentru că armamentul unei tabere este mai performant decât al celeilalte, ignorând importanța comportamentului liderului.

Alexandru Macedon, învingător la Hydaspes, în 326 î. Hr., trebuie să facă față revoltei propriilor săi soldați, care, sătui de campanii militare, pretind să se întoarcă acasă.

O parte a armatei, în frunte cu Alexandru, traversează deșertul Gedrosiei, situat în sudul Pakistanului de astăzi, în condiții cumplite, cu diferențe mari de temperatură între zi și noapte, suferind de lipsa hranei și a apei.

Într-o dimineață, câțiva soldați îi întind liderului macedonean o cască în care strânseseră cu mare efort picături de rouă, pentru a-și potoli setea. În fața tuturor, Alexandru a vărsat conținutul căștii pentru a le spune, limpede, că îi înțelege, este alături de ei și nu are de gând să fie tratat preferențial, deși era regele lor.

Comportamentul lui Alexandru a avut darul de a-i însufleți pe soldați și de a le arăta că suferințele lor sunt cunoscute și împărtășite întocmai de lider.

Semn că a clama importanța resursei umane nu este suficient, mai trebuie făcuți și ceva pași concreți în sensul respectării celui care, din pasiune, dăruire, poate doar pentru un salariu motivant sau, câteodată, chiar mai puțin atractiv, își îndeplinește conștiincios sarcinile care îi sunt încredințate.

Îmi amintesc de prima descindere într-o bază militară de la malul mării unde era întâmpinat comandantul infanteriștilor marini americani (atunci am experimentat și elegantul gest al transmiterii coin-ului infanteriștilor marini, pe care îl păstrez și astăzi în birou, la loc de cinste, fiind primit direct din palma generalului).

Însoțit de comandanți români, după un briefing lămuritor, liderul militar american a sosit în sala de mese unde mai toți îl așteptau, respectuoși, să își ia, împingând tava, câte ceva de mâncare.

Militarii americani care îl însoțeau s-au așezat la rând, fără nicio grijă, iar militarii români continuau să-l aștepte pe oaspete să treacă la împins tava. El i-a rugat să-și ia mâncarea și, după ce s-au așezat toți la rând, ultimul a rămas generalul american. Fiind și ultimul care s-a așezat la masă.

Chiar dacă îi era, probabil, foame, rolul lui, bine exersat de altminteri, era acela de a se așeza la masă după ce toți subordonații săi și oaspeții români își luaseră deja mâncarea.

O lecție simplă, de leadership, deși împrejurările nu erau deloc potrivnice. Mâncarea și timpul erau din belșug, dar gestul avea menirea de a le spune celor prezenți că așa arată un comandant și așa procedează în orice împrejurare. Înaintea mea sunteți voi, cei din subordinea mea, părea să transmită generalul!

Chiar dacă îi era, probabil, foame, rolul lui, bine exersat de altminteri, era acela de a se așeza la masă după ce toți subordonații săi și oaspeții români își luaseră deja mâncarea.

Lecțiile acestea sunt greu de înțeles în partea noastră de lume, deși ar trebui să ni le însușim cât mai rapid. Acum câțiva ani, ministrul apărării naționale din acea vreme își aștepta la masă, cuminte, oaspetele american, în fața unei farfurii cu ciorbă pe care cineva i-o plasase, obedient, în locul în care știa că se va așeza înaltul demnitar.

Vă amintiți cum apăreau îmbrăcați unii comandanți, în noua ținută combat, când aceia din subordinea lor nici măcar nu o pipăiseră vreodată? Ca să nu mă refer decât la un singur exemplu. Semnificativ și acesta.

Am trecut, cu o rapiditate greu observată de aceia care erau îndrituiți să ia decizii în domeniul resurselor umane, de la formula „mai sunt o sută la poartă!”, care mă enerva cumplit prin disprețul cu care era afișată, superior, de tot soiul de puternici ai zilei, la „mai e cineva la poartă?”, cu ochii ațintiți temeinic spre căutarea resursei umane tot mai împuținate. Asupra căreia, uneori, sarcinile suplimentare cad ca o ghilotină cu tăiere întârziată, decontată, cândva, prin spitalele militare.

Uitați-vă bine la oamenii cu care lucrați și învățați să-i respectați și prețuiți pe aceia care merită fiecare cuvânt sincer de laudă pe care poate încă nu l-ați adresat! Fiindcă, dincolo de înzestrarea cu tehnică de luptă de ultimă generație, omul rămâne măsura tuturor lucrurilor.

Și poate nu le-ar strica liderilor militari, din când în când, indiferent de treapta pe care se află, să ia masa împreună cu subordonații lor, cei situați la baza ierarhiei militare. Ar putea descoperi mai multe lucruri interesante decât le susură în urechi cei mai apropiați colaboratori.

Despre autor

Florin Șperlea

Colonelul Florin Şperlea a absolvit Institutul Militar de Infanterie, Grăniceri şi Chimie „Nicolae Bălcescu” (Sibiu, 1992), Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti (1996) şi a obţinut titlul de doctor în istorie al aceleiaşi universităţi, în 2003, cu o teză despre sovietizarea armatei române. A publicat mai multe volume de autor şi în colaborare, dar şi ediţii de documente.
Este redactor-şef al săptămânalului MApN „Observatorul militar” şi membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. Realizează emisiunea „Prietenii muzei Clio” la postul de radio „Vocea Armatei”.

Lasă un comentariu