Cu o forţă senzorială ce parcă-ţi pune mâna pe umăr ca să te privească mai bine, exprimată în simfonii picturale, lucrările lui Horia Ghelu impun certitudinea că peste toate domneşte lumina. Drept mărturie ne-am luat, pentru început, recenta pictură murală a Sălii Norvegiene a Palatului Cercului Militar Naţional, locul nostru de întâlnire.

Valhalla, cu care aţi înnobilat această Sală Norvegiană, este atât de contorsionată, de carnală. Şi atât de neliniştitoare.

Este, într-adevăr, dinamică, în primul rând. Valhalla era, de fapt, un tărâm în care eroii vikingi se întâlneau după moarte şi continuau o existenţă destul de asemănătoare cu cea terestră: vânau, se luptau şi o ţineau într-o permanentă disciplină bahică, aceasta fiind, se pare, suprema lor plăcere. Din acest punct de vedere, era un fel de Rai, dar unul al lor, al popoarelor nordice.

După cum vedeţi, multe dintre coifurile personajelor sunt împodobite cu coarne şi aripi. Aceste simboluri totemice au dispărut odată cu creştinarea vikingilor. Regii au înţeles că, prin dreptul divin, puteau să conducă mult mai uşor popoarele. Investiţi fiind prin drept divin, nu mai puteau fi detronaţi, gest echivalat cu o blasfemie.

Peste atmosfera aprigă pe care o creează, picturile care împodobesc această Sală Norvegiană aşază, parcă atipic, foarte multă lumină.

Este o problemă de tehnică, în ultimă instanţă. Este o sală întunecoasă şi, atunci, am operat mai mult cu contraste de valori, deci închis – deschis. Am păstrat un fond practic alb, peste care m-am dus cu valori şi cu nişte tonuri – însemnând culori, nuanţe – în armonie cu decoraţia preexistentă a sălii.

Pe de altă parte, lucrarea este tratată foarte liber. Ca să fii concis, îţi trebuie ceva timp. Este absolut deliberat acest dinamism al tuşei, poate şi pentru a aduce aminte publicului că o pictură nu se compune numai din ceea ce reprezintă, ci ea este esenţial compusă din tuşe, linii, pete… De fapt, trasee umane.

Este, totuşi, lumina aceasta pe care o daţi din penel picturii specifică lucrărilor dumneavoastră? Dincolo de picturile murale ample, am remarcat-o şi în câteva tablouri, care accentuează parcă şi mai mult luminozitatea, cu fluidul şi energia ei.

Personal, dominantele pe care le folosesc sunt cele deschise. Pentru că sunt şi pictori care valorizează dominanta închisă. De altfel, în pictura murală, dominanta deschisă este inevitabilă. Tablourile pe care le-aţi văzut sunt cu tensiuni abstracte foarte libere, care fac parte dintr-un ciclu de pictură de şevalet cu conotaţie religioasă.

Eu am pictat şi câteva biserici. Chiar şi atunci când am pictat biserici, am folosit tot o dominantă deschisă şi tot o tratare simfonică. Pentru că această lucrare, de la Palatul Cercului Militar, după cum se vede, este tratată pur simfonic. Adică toate detaliile converg într-un tot unitar, iar circulaţia tuturor reperelor plastice este controlată armonic. În acele tablouri cu conotaţie religioasă despre care vorbeam, libertatea artistică este totală şi îmi pare ciudat cum reuşesc ele să se facă greu vizibile ochiului, dar foarte simţite.

Cum aţi ajuns la pictura aceasta, transparentă şi transcendentă? Ce vă trimite acolo? Pentru că aici nu mai este vorba doar despre tehnica picturală, evident.

Ţine şi de temperament şi de fiecare artist în parte. Dacă priveşti opera lui Brâncuşi, îţi dă o stare de seninătate absolută. Dar până şi el spunea că nu este greu să faci lucrurile, ci să te pui în starea de a le face. Ce însemnă aceasta? Că până şi el avea nevoie de un anumit tip de transă pentru a putea lucra. Pentru că este vorba despre o transă, atipică, desigur, care nu are vreo legătură cu transele induse de ştiu eu ce trăiri psihedelice. Şi atunci, în funcţie de această stare, te concentrezi şi obţii sau nu obţii ceva. Nu poţi să transmiţi dacă nu simţi, la rândul tău.

Uitaţi-vă, de exemplu, la Van Gogh, care, evident, avea nişte trăiri la limita patologicului, ca să nu spunem că era de-a dreptul nebun. Dar avea o forţă teribilă de a transmite. Poate de aceea este şi cel mai bine vândut pictor din lume, pentru că transmite la modul dureros trăirile lui, de o manieră violentă şi foarte convingătoare.

Aici găsesc şi eu cuvântul necesar picturilor semnate Horia Ghelu: forţă. O forţă pe care o recunoaştem în fiecare mânuire de pensulă. Este o trăire care vă tulbură sau care vă linişteşte?

Este un consum, fireşte. Mai ales la lucrări de asemenea anvergură, este şi un consum fizic, să te tot caţeri pe schelă, să cobori iar, să te depărtezi, să şi controlezi fenomenul… Dar este un consum mental, în primul rând. Şi, desigur, emoţional totodată.

Pe de altă parte, este şi plăcerea de a crea, de a pune nişte raporturi, de a interveni asupra unei suprafeţe inexpresive şi a o transforma într-un vehicul de comunicare. Prin urmare, este şi o plăcere, pentru că dacă nu ne-ar face plăcere să… suferim, atunci nu am mai picta.

Cum v-a ajutat credinţa în pictură şi ce a însemnat întâlnirea cu părintele Sofian Boghiu?

În niciun caz nu pot să fac pe ateul, pentru că ar fi o minciună uriaşă. În calitatea mea de pictor, de biserici (n.red. printre care bisericile bucureştene Izvorul Nou, Ghencea, Sfânta Vineri), sunt în mod funciar un bun creştin.

Apropierea de Biserică nu a fost deloc forţată. A fost în mod natural, fără excese. Aşadar, sunt credincios, şi consider că Iisus Hristos a fost şi rămâne cel mai important personaj din istoria omenirii.

Părintelui Sofian Boghiu i-am fost ucenic atunci când eram pe şantierele de pictură patriarhale. Era un om extraordinar de bun, de blând. Era un sfânt. În această calitate, de sfânt, este mult mai important decât în calitate de pictor… Ar trebui canonizat neîndoielnic. A fost singurul sfânt pe care l-am cunoscut îndeaproape. Prin sfinţi nu înţeleg numai oamenii care au fost canonizaţi, ci pe cei care au fost atinşi, cu siguranţă, de aripi de îngeri.

La Cercul Militar Naţional cum s-a întâmplat să pictaţi?

Acum 30 de ani, am pictat această sală, care a fost compromisă în timp din cauza unor inundaţii. M-am gândit că nu mă mai poate reprezenta, pentru că în cei 30 de ani îmi place să cred că am avut o anumită evoluţie şi atunci i-am propus domnului colonel Cristian Dorca, fiind susţinut şi de bunul meu prieten şi coleg Valentin Tănase, să reluăm de la zero întreaga compoziţie. Şi am făcut această lucrare de maturitate.

Încheiem discuţia cu amintiri cazone? Aţi îndeplinit stagiul militar?

Da, şi încă unul complet, de un an şi patru luni, înainte de a intra la facultate. Dar nu am fost foarte îndrăgostit de instrucţie şi nici de mediul cazon. Am făcut armata la regimentul din Arad. Am fost la o companie de elită, de cercetare, unde învăţam tot felul de lucruri.

Învăţam cum să ne luptăm cu puşcaşii marini americani. Din fericire pentru ei, nu ne-am întâlnit pe câmpul de luptă. (râde cu poftă) I-am întâlnit, în schimb, în Sala Norvegiană, prin intermediul unei delegaţii de ofiţeri superiori, de data asta în calitate de aliaţi. În orice caz, amintirile cazone sunt atât de dragi bărbaţilor pentru că, realmente, spiritul de camaraderie se naşte din nişte privaţiuni îndurate în comun.

Despre autor

Cornelia Mihăilă

Maiorul Cornelia-Gabriela Mihăilă este absolventă a Facultăţii de Filologie a Universităţii „Hyperion” şi a studiilor universitare de masterat ale Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice a SNSPA (Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative). Domeniul său de interes este Chipul Frumos din omul înveşmântat sau nu în haină militară.

Lasă un comentariu