Doamne ajută! Salutul acesta l-am deprins din locul în care am apărut de sub zăpadă. Sunt un ghiocel de primă zi de primăvară, din aşezământul monahal de la Diaconeşti, Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului”.

Este linişte! Atâta linişte încât simţi că o poţi prinde în pumn şi păstra cu tine pe vecie. Şi ce bucurie! O bucurie cântată cu toată puterea de care sunt capabile micile păsări ale pădurii. Nimeni şi nimic nu au habar că mai jos, la puţin peste 70 de kilometri, este vânt, ceaţă, nori şi vuiet. Cu atât mai puţin micul ghiocel trezit de razele de soare. Îşi întinde, somnoros, petalele abia ieşite de sub iarba cosită toamna trecută, şi-i zâmbeşte, timid, primăverii.

În jur, în miez de zi, o lume nouă îşi vede de trăirea ei. Din când în când, câte o monahie îşi foşneşte grăbită veşmântul negru din cap până-n picioare şi dispare iute. Atunci când apar măicuţele în lumina puternică a zilei, îi place să le privească atent chipul. Este contrastant de alb, uşor încercănat, dar atât de senin. Buzele uşor arse de sete zâmbesc. Aude vorbindu-se despre a treia zi de post negru şi micul ghiocel îşi aduce aminte că, anul trecut, pe când era ceva mai matur, tot aici răsărise, tot în Postul Mare.

Ştia de la părinţii lui că primele trei zile din această perioadă sunt aparte şi credincioşii postesc aspru, după putinţa fiecăruia. Dar maicile şi părintele nu mâncau şi nu puneau picătură de apă în gură de luni până miercuri. Se minunase atunci de acest obicei şi multe întrebări a mai pus. Probabil că de aceea îşi amintea şi anul acesta atât de clar. I-a părut rău că nu se trezise mai devreme, să ţină şi el postul, alături de obştea mănăstirii, cum se cuvine, dar a decis că poate să înceapă acum, pentru ca, de Paşti, să simtă mai abitir bucuria sărbătorii.

Foto: Cornelia Mihăilă

Îl auzise el pe părintele duhovnic, la sfârşitul unei slujbe din noapte, cum că alt gust are mâncarea după ce ai ţinut post. Cartoful simplu, copt, are o altă savoare după nevoinţă. Ia să vedeţi! Iar când începi a posti, neapărat să cunoşti ce se petrece cu organismul tău în această perioadă, pentru a nu te descuraja fără temei. Setea este cel mai greu de suportat. Dar şi răsplata este pe măsură!

Simţi că ți se lipeşte limba de cerul gurii şi apare un gust amar. Sunt senzaţii fireşti. Şi fiecare dintre noi este luptat în alt fel: unul simte slăbiciune în trup, altul se ceartă cu cei dragi, alţii au probleme la serviciu…

Dar să ştiţi că răsplata postului este mare. Numai încercând puteţi cunoaşte puterea Harului. Şi asumându-ţi postul nu ca pe o dietă, ci ca pe o jertfă pentru Hristos. Căci El se jertfeşte permanent pentru noi. La fiecare Sfântă Liturghie. Mare este Sfânta Liturghie! Să nu lipsiţi de la ea…

Foto: Cornelia Mihăilă

Mult mai grăise părintele atunci, după ore de rugăciune şi multe metanii. Cu suflarea epuizată, nu se îndura să-i lase fără mângâiere şi fără un cuvânt de folos şi de întărire pe cei câţiva oameni veniţi atâta amar de drum, după o zi de muncă istovitoare, obosiţi de post, dar purtând, tainic, o bucurie şi o pace pe care parcă nici ei nu o înţelegeau. Unii erau însoţiţi de copiii lor, care învăţau, după orele de şcoală, trăirea creştinească autentică şi dragostea pentru neamul din care şi pentru care se înalţă.

De altfel, părintele şi măicuţele sunt iubitori de ţară cu deosebită râvnă. Aici, o icoană a Maicii Domnului Prodromiţa te întâmpină încadrată de două drapele naţionale, iar sfinţii mucenici ai închisorilor comuniste sunt descoperiţi în cărţi îngrijite şi tipărite de monahii şi în icoane pictate tot de ele.

Chiar acum i-a mai venit în amintire ghiocelului şi spusele părintelui, cum că postul nu este doar alimentar, ci înseamnă acea întoarcere cât mai atentă la milostenie, grijă pentru aproapele aflat în suferinţă, dragoste şi dăruire fără a aştepta răsplată, dar şi rugăciune înteţită. Nu înţelegea mai nimic, dar tare uimit era că, parcă, simţea el ceva, aşa, o adiere de dor şi o bucurie ca o şoaptă.

A oftat vesel şi a hotărât: Voi ţine şi eu post! Nu voi face risipă de sevă, apa pământului o voi drămui mai bine şi voi dărui parfum şi alb strălucitor de petale fiecărui trecător care-şi aruncă o privire spre mine sau nu.

Hotărârea era fermă şi nimic nu-l mai putea clinti din ea! Ridicându-şi corola din noianul gândurilor şi amintirilor, a observat cu uimire că noaptea îmbrăcase în catifea puternic înstelată întreaga mănăstire. O răcoare plăcută îl desfăta acum. Şi-a întins puţin frunzuliţele şi a decis să se odihnească până a doua zi. Ştia că aici noaptea trece foarte repede, cu slujbe de taină, glas îngeresc de psalmi şi lumânări pâlpâind a veghe.

Foto: Cornelia Mihăilă

Lângă el, pe o băncuţă, în liniştea nopţii, părintele duhovnic s-a aşezat ostenit, dar hotărât să nu plece în chilie până nu îi spune câteva vorbe unui om venit să-l cunoască. Ghiocelul şi-a strâns, timid, petalele şi a ascultat în tăcere, pe când gândurile îi şopteau:

Pe părinte îl cheamă Amfilohie, aşadar. Şi a fost militar. Vai, cât îi admiră pe aviatori şi cât iubeşte zborul! Se pare, totuşi, că zborul duhovnicesc îl doreşte cel mai mult. Dar cât de frumos vorbeşte despre piloţi şi despre militari. Şi cum i se mai frânge inima pentru fiecare dintre aceia care se jertfesc pentru patrie şi pentru Hristos. Oare de ce spune că ţara aceasta şi credinţa ortodoxă totuna sunt sau ar trebui să fie? Istorie? Ce este istoria, oare, de trebuie neapărat să o cunoaştem? Ah, ce somn îmi este! De n-aş adormi tocmai acum!

Despre autor

Cornelia Mihăilă

Maiorul Cornelia-Gabriela Mihăilă este absolventă a Facultăţii de Filologie a Universităţii „Hyperion” şi a studiilor universitare de masterat ale Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice a SNSPA (Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative). Domeniul său de interes este Chipul Frumos din omul înveşmântat sau nu în haină militară.

Lasă un comentariu