Arma condeiului

Ieși în față!

Bagă-te în față! Trebuie să te afirmi, să ridici mâna! Știi, nu știi, te duci acolo, să te vadă interesat. Nu sta ca un mototol, nu te așeza în ultima bancă. Îți spun eu: copilul care nu plânge, nu-i dă mă-sa țâță! Și să știi tot de la mine: contează cum te ia profesorul de la început. Dacă te vede interesat, că ridici mâna, că vrei să înveți, așa te ține până la sfârșit. Dacă nu zici nimic, crede că nu te interesează și, cum te prinde, cum te taxează!

Formulele acestea le auzeam în primii ani de școală peste tot. În familie, la rude, la prieteni. Ba cred că s-au perpetuat până în zilele noastre.

Eram mereu frustrat că nu le pot respecta, că nu sunt în stare să mă afirm. Cum venea vorba de așa ceva, mă blocam.

Cel mai greu a fost să-mi completez fișa pentru dosarul de admitere. Chiar dacă jonglam cu ecuații, despărțeam frazele în propoziții, analizam fiecare cuvânt în parte, mă descurcam bine la literatură și la geometrie, când m-a pus domnul plutonier să scriu repede niște date, într-o sală plină cu oameni care așteptau la rând, aproape că m-am blocat. Parcă de modul în care mă descurcam acolo depindea admiterea.

Dar nu a fost grav. Am luat examenul la liceul militar și credeam că totul va fi altfel. Că am scăpat pentru totdeauna de acel ieși în față!, deși, în prima zi, când elevul gradat cerea doi voluntari pentru diferite munci, ne călcam pe picioare doar, doar s-o întâmpla să ne vadă.

Acum, când scriu aceste rânduri, îmi vine în minte o istorioară povestită de un coleg. Într-o unitate, erau câțiva soldați, proaspăt mutați. Plutonierul, serios, întreabă în timpul unei ore de pregătire:

– Care dintre voi are STANAG 2222 la engleză? Câțiva se ridică rapid și țâșnesc în fața clasei. Bine, haideți, doar primii patru, că am nevoie de niște băieți buni, cu STANAG, să care niște materiale la magazie.

Îmi amintesc limpede câteva amănunte dinainte de plecarea la liceu. Tatăl meu, în fața casei, ca un Ilie Moromete în soare, fixa în cuie mânerul și încuietoarea valizei noi-nouțe, construită din lemn, iar sunetul acela al cuielor care intrau în lemnul moale de brad părea că dictează o sentință. Care traducea, cumva, în bătăi ritmice de ciocan, ce avea să se întâmple dacă nu respectam sfaturile bunicii:

– Să fii supus, mamă, să fii cuminte și ascultător! Să nu te iei cu nimeni în gură. Să faci tot ce îți spun ei, că printre străini tare-i greu!…

N-am putut să respect ce mi-a spus atunci bunica. Nu în totalitate, nu oricum, nu oricând. Și nici n-am deprins ieșitul în față fără temei. Chiar dacă, odată cu trecerea anilor, cultivarea unui soi de oportunism s-a produs în permanență în jurul meu, din ce în ce mai stilizat, mai sofisticat, mai diplomatic.

La început, ne era cam greu să înțelegem celebrele maxime și cugetări de genul În armată trebuie să fii cinci minute deștept! Cum adică? Și pe urmă, să nu mai fii? Sau: Nu știți să vă vedeți interesul! Ori Trebuie să te descurci!

Ne-am dat repede seama, după frecvența și contextul în care erau folosite aceste formule magice, că ele vizau un oportunism de moment, un scop direct al celui care ne transmitea din înțelepciunea sa: să iasă el bine la inspecția superiorilor.

Ni se cultiva chiar un soi de admirație pentru cei care se descurcau, care reușeau să facă impresie, să dea bine, să fie pe fază, să se prindă. Probabil că idealismul vârstei, lecturile de la acea vreme, credințele și aspirațiile noastre făceau ca aceste formule să nu capete rădăcini. La unii. Pentru că acolo unde au găsit teren fertil, totul s-a potrivit mănușă.

Vremurile conduceau pe drumuri nebănuite, iar cei care au deprins teoriile băgatului în față încă de la vârste fragede au reușit să se adapteze perfect societății actuale, care pune mare preț pe felul în care știi să te vinzi, ambalat frumos și, dacă se poate, la pachet cu un soi de circ aducător de like-uri.

Fă-te plăcut! Descurcă-te!Râzi din tot sufletul la poanta șefului! – care e musai să te placă, cu orice preț! – sunt îndemnurile care îți pot deschide calea cea mai scurtă spre o carieră strălucitoare, dacă știi când și cum să ieși în față.

Dar ce preț pentru o iluzie!

Despre autor

Constantin Mireanu

Maiorul Constantin Mireanu este jurnalist militar şi abordează genuri de presă precum interviul, reportajul de presă scrisă şi de televiziune, filmul documentar şi de ficţiune. A obţinut premii la festivaluri de profil, naţionale şi internaţionale. Pasionat de cinematografie, jurnalism cultural şi de fotografie, Constantin Mireanu este absolvent al Masteratului Societate, Multimedia, Spectacol din cadrul Şcolii Doctorale „Spaţiu, Imagine, Text, Teritoriu”, un program al Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii de la Universitatea din Bucureşti.

Lasă un comentariu