Cetățean austriac înstărit, autor uimitor de prolific, susținător neobosit al umanismului paneuropean, amfitrion impecabil, pacifist nobil, colecționar de cărți, entuziast vizitator al cafenelelor, prieten al inimilor singuratice, apărător al celor lipsiți de putere, stoic de neclintit în fața misterelor morții, Stefan Zweig intră în categoria celor care întruchipează farmecul, dar și neajunsurile vieții umane.

Iată personajul complex, plin de contradicții, remarcabil reprezentant al culturii europene, asupra căruia George Prochnik – eseist, poet, scriitor și jurnalist american – își îndreaptă atenția, iar cartea sa, Exilul imposibil: Stefan Zweig la sfârșitul lumii, a fost recompensată cu National Jewish Book Award pentru biografii/memorii, aflându-se pe lista scurtă pentru Wingate Prize în Marea Britanie.

Dacă povestea lui Zweig este extrem de revelatoare pentru viața culturală a Europei din perioada interbelică, lucrurile pe care le evidențiază exilul său despre ce a devenit acea cultură, odată tradusă în idiomul Lumii Noi, unde, spre sfârșitul vieții, eminentul om de cultură și-a găsit refugiul, prezintă la fel de mult interes. Versul lui Shakespeare, din Cymbeline, Noi timpului să-i ținem calea, așa cum el ne caută pe noi, capătă interpretări diferite de-a lungul poveștii lui Zweig, întrucât uneori el a fost ancorat în prezent, iar alteori nu.

Într-adevăr, în 1930, Stefan Zweig era, probabil, cel mai tradus scriitor, opera sa fiind cunoscută în întreaga lume. Ascensiunea lui Hitler îi schimbă radical destinul: Zweig – omul cu o inteligență ieșită din comun, scriitorul dedicat profund promovării valorilor intelectuale – este nevoit să părăsească Austria, amenințată de nazism. Despărțirea de Viena, ruperea legăturilor cu viața culturală intensă din capitala Austriei, izolarea de prieteni, de mediul care i-a favorizat ascensiunea ca scriitor, peregrinările prin lumea largă, de la Londra la New York, la Rio de Janeiro, iar, în cele din urmă, la Petrópolis, nu fac altceva decât să-l dezrădăcineze iremediabil.

Moartea tragică a lui Stefan Zweig, care, acolo, în îndepărtata Brazilie, a luat o doză fatală de barbiturice, după ce, cu câteva ore înainte de sfârșit, scrisese Sunt epuizat de lungii ani în care am rătăcit fără să am un cămin, iar apoi Îmi salut toți prietenii. Fie ca ei să aibă șansa de a vedea zorile după o noapte lungă! Eu, fiind prea nerăbdător, plec înainte, reprezintă imaginea dusă la extrem a prăpastiei dintre bătrâna Europă, emblematică prin ideile sale, și Lumea Nouă, a zbuciumului celor care s-au văzut nevoiți s-o abandoneze pe una pentru cealaltă.

În prezent, în contextul globalizării și al răsturnării valorilor culturale, experiența lui Stefan Zweig de a vedea cum lumea i se refuză încetul cu încetul, pe măsură ce și-a pierdut căminul, limba, punctele de referință culturale, prietenii, cărțile, sentimentul vocației, speranța, pare nu numai emoționantă, ci și premonitorie. Ea ne amintește de o frază a fratelui lui Thomas Mann, Heinrich: Cei învinși sunt primii care află ce ne pregătește istoria.

• Colonel (r) dr. ing. Alexandru Mihalcea

Despre autor

Trustul de Presă al MApN

Lasă un comentariu