Cum era liceul militar de „pe vremuri”? Cum se comportau liceenii militari acum mai bine de o jumătate de veac? Cum li se păreau cadrele militare? Dar profesorii?

Absolvent al primei promoții a liceului militar de marină (1950-1954), de la Galați, comandorul (ret) Stoica Pușcașu a avut amabilitatea de a răspunde întrebărilor adresate de eleva fruntaș Diana Alexandra Oancă, redactor-șef al revistei Colegiului Național Militar „Alexandru Ioan Cuza” din Constanța. Actualul colegiu duce mai departe, sub oblăduirea Forțelor Navale Române, după o pauză de 20 de ani, tradiția fostului Liceu de Marină Militară cu același nume.

Ce v-a determinat să mergeți la liceul militar de marină?

La liceul militar am ajuns din întâmplare! Am fost selecționat, după ce fusesem admis la Liceul „Mircea” din Constanța, în vara anului 1950, la cinci ani după terminarea războiului mondial.

La concursul de admitere am fost 1.500 de persoane pe 120 de locuri, iar din cauza perioadei grele în care ne aflam, sărăcia fiind mare și mai având încă patru frați, eu nu aveam încălțăminte și mergeam la școală cu pantofii decupați ai mamei, iar colegii mei făceau glume pe seama mea.

Așadar, după ce s-a înființat acest liceu și au venit pentru recrutare, când m-au întrebat dacă vreau să merg la liceul militar, cu durata de patru ani, asigurându-mi-se haine, cazare, mâncare în condițiile de cazarmă, am acceptat… Am trecut cu succes de vizita medicală și am mers la Galați, în noiembrie 1950, atunci am început cursurile (aproape de iarnă!).

Condițiile au fost la nivelul acelei perioade. Știu, vi se pare mult de atunci, eu am impresia că a fost ieri! Am avut profesori foarte buni, deosebiți, și pot să spun că am plecat de la „Mircea” din cauza limbii franceze. Această limbă îmi era necunoscută pentru că nu aveam pe nimeni în familie care s-o știe.

Părinții mei au fost oameni modești: tatăl – macaragiu în portul Constanța, iar mama – casnică, din patru copii eu fiind cel mai mare. Nu și-au permis să mă dea să învăț franceză, așa că dacă la matematică luam în teste 8 și 9, la franceză aveam deja 3 de 4, caz de corigență! Era o exigență maximă pe vremurile acelea!

Îmi amintesc de un profesor foarte sever care nu-ți permitea să lipsești, iar dacă te prindea că fumezi, îți stingea țigara aprinsă de buze. (Eu nu am fumat niciodată.)

Galațiul a fost o școală a vieții pentru mine și toți ceilalți colegi. Am început cu două clase, fiecare având câte 36 de elevi. Dormitorul era comun: eram 72 de copii în dormitor. Faceți o comparație între atunci și acum! E mult mai bine acum și așa și trebuie să fie!

Am fost însuflețiți de dragostea de armată și de marină! Ne aflam exact pe malul Dunării, iar în recreație fugeam cam 100 de metri doar să admirăm navele militare de pe fluviu. Cine e din Galați știe că Țiglina era un cartier aflat pe malul fluviului. Exista un turn de televiziune, iar de acolo făceam foarte puțin până la Dunăre!

Perioada liceului a fost cea mai grea din viața dumneavoastră, fiind la o vârstă fragedă, sau cea mai ușoară, aflându-vă la început de carieră?

A fost cea mai grea! Mulți dintre candidați au venit din școli cu internat și erau oarecum obișnuiți cu sistemul colectiv, dar pentru mine a avut un impact dureros, cu toate că proveneam dintr-o familie săracă! Acest lucru s-a observat și la învățătură, pentru că mă gândeam la familie și orașul natal, dar m-am obișnuit, cu toate că erau condiții grele. De pildă, când eram în anul 4 ne-au scos cu lopețile și am făcut pârtie să vină sania cu cai să ne aducă pâinea din oraș…

Ați avut momente în care v-ați dorit să renunțați la haina militară?

Am avut momente de derută abia în al doilea an, la Institutul de Marină, pentru că a existat un val de renunțări în acea perioadă, în schimb a fost un gând de scurtă durată. În liceu, am avut o activitate culturală asiduă, grație unei profesoare de limba română care ne punea să citim foarte mult.

Ea a fost un model pentru dumneavoastră?

Da! Ne-a insuflat atâta dragoste pentru Eminescu încât știam toate versurile poeziilor lucrate la clasă. Această dragoste s-a concretizat și în examenul de bacalaureat, unde tot despre Eminescu am avut de scris, luând nota 10! Totuși, mi-a plăcut matematica mai mult, dar mulțumită ei am avut un orizont cultural mult mai larg. Datorită cunoștințelor despre literatură am reușit să fac față oricărei conversații. Am primit o educație foarte bună!

Ce momente din liceu vi s-au părut frumoase?

Simpozioanele de literatură pe care le organizam împreună cu Liceul Pedagogic de fete din Galați. Acestea se desfășurau ori la ele la liceu, ori la teatrul „V. A. Urechea” sau chiar la Liceul „Vasile Alecsandri”. Tot aici veneam la olimpiada de fizică. Alți colegi participau la olimpiada de matematică, precum Mircea Ursu, șef de promoție, sau Petre George, care a fost contraamiral și comandant al fostului liceu militar din Constanța, înainte de desființare.

Ați avut prieteni adevărați în liceu? Ați mai ținut legătura cu ei?

Între noi s-a închegat o adevărată prietenie care a rezistat până acum, adică peste 60 de ani. Mai suntem puțini în viață. Noi doar prima aniversare am făcut-o la 10 ani, după aceea ne-am revăzut din cinci în cinci ani. Ne-am întâlnit prima dată la București, deoarece eram din toate colțurile țării, după aceea la Galați și de cele mai multe ori în Constanța. Aici s-au stabilit cei mai mulți, urmând Institutul de Marină, lucrând în flotă sau trecând în rezervă.

Revederea era deosebită! Momentele acestea mi-au rămas bine întipărite în minte… Când ne despărțeam la o întâlnire, deja ne gândeam la următoarea. În acea perioadă, nu aveam legături telefonice și ne scriam.

Păstrez și acum unele scrisori schimbate cu colegii mei, spre exemplu Remus Zestroiu, din Iași: el era cel mai talentat la limba română și scria recenzii de romane. A ajuns să lucreze la Academia Română, secția limbă română, și a lucrat la Dicționarul Limbii Române. Este și acum activ, la Iași. 

Care vi s-au părut cele mai grele momente din anii de liceu?

Au fost multe, dar mie cele mai grele mi s-au părut pregătirile pentru parada organizată de Ziua Națională, pe atunci la 23 august. Prima defilare am avut-o la București, eram trei rânduri cu câte 16 elevi și trebuia să ținem alinierea perfectă; pentru asta ne „frecau”, cum spuneam noi, cu pasul de defilare nemțesc, „pasul de gâscă”, toată vara!

Eram tot timpul transpirați, obosiți, ultima lună făceam pregătirea la București pe Ghencea, în praf. Seara cădeam lați, puteau să tragă și cu tunul, nu mai simțeam nimic. Pregătirea aceea, pentru niște copii, așa cum eram, a fost groaznică. Să ții o linie perfectă de 16 persoane e foarte greu, nu se permiteau unghiuri de înclinare. Atunci când ajungeam în dreptul comandantului suprem trebuia să se vadă un singur rând. Toate trupele așa defilau.

Acum este mult mai ușor și mult mai frumos, mi se pare ceva normal. Când vedeam acest tip de defilare, mă apuca râsul: „Ce, asta-i defilare?” Acum știu că nu trebuie atâta muncă pentru câteva momente trecătoare, pentru însemnătatea momentului.

Cum erau cadrele militare în liceu?

Primul comandant al liceului militar a fost căpitanul Gheorghe Ungureanu, în primul an. A fost un om foarte exigent, cu școala germană facută în timpul războiului, ne era frică de el. Era un om sever, dar drept!

Următorul a fost căpitanul Vasile Miron, care era chiar din Galați, din renumita familie a Mironilor. El era mai blând și urmărea îndeaproape fiecare elev ce rezultate obține. Pe mulți elevi îi chema la dumnealui în birou, de multe ori rămânea până seara la opt, în Țiglina, și cu fiecare discuta ce probleme are, de ce nu obține rezultate bune, de ce se poticnește la câte un obiect. Mai amenința că ne cheamă părinții, dar niciodată nu i-a chemat, că fiecare și-a văzut de treabă!

Au fost și alte momente, în care făceam practică pe vapor, la Mamaia, în timpul verii. Era o casă-vapor, așa îi spunea, sub forma unui vapor alb, ca „Transilvania”, care a fost pasager.

Am avut două nave de pasageri pe Marea Neagră, „Transilvania” și „Basarabia”. „Basarabia”… au luat-o rușii, în urma războiului, și ne-a rămas „Transilvania”.

La Mamaia, exista o clădire a Marinei, unde erau schifuri, bărci, vele, iole, iar noi vara făceam practică acolo. Un coleg, căruia îi plăcea să se scufunde, a scos din apă o bombă de aviație. Ajunsese, în timpul războiului, nu știu cum, pe fundul lacului, chiar lângă pontonul unde noi ne suiam în bărci! El a scos bomba și a pus-o pe pontonul de lemn.

Căpitanul Niculae Popescu, locțiitor pentru învățământ, când l-a văzut cu bomba în brațe, a crezut că înnebunește și i-a spus „Stai așa, acolo!”, dar copilul era nerăbdător să vină să-i arate ce găsise. Dacă o scăpa, putea să se întâmple o nenorocire, noi râdeam, nu ne dădeam seama; abia când a luat-o căpitanul Popescu și ne-a spus de ce era capabilă și de ce pericol am scăpat, ne-am panicat. A fost un moment hazliu, dar și de groază…

V-ați îndruma persoanele dragi să urmeze această carieră?

Am trimis și chiar am selecționat, personal, câțiva copii care au ajuns ofițeri destoinici ai Marinei Militare. Am un nepot în Statul Major al Marinei și alți 14 copii pe care i-am îndrumat spre acest liceu.

Am fost la Focșani, în Dobrogea, pe la școli – și am luat ce era mai bun. Mi-am dat seama că în mediul rural învățământul era mai slab și cam 1-2 copii puteau fi aduși la liceu, nu mai mulți, datorită condițiilor. Copiii, când văd un marinar sau orice alt ofițer, se îndrăgostesc de ținută și se orientează către acest domeniu. Erau și tineri care își doreau să facă armata la marină, chiar dacă dura mai mulți ani.

Ce modele ați avut?

Primul meu comandant de pluton din liceul militar, locotenentul Constantin Cristodorescu, un om deosebit, care s-a purtat minunat cu noi, iar când l-au mutat din liceu toți am plâns după el. Era subțirel, înalt, cu ochi albaștri și doar ne spunea „Nu ești cuminte! Ia să fii cuminte!”, nu spunea mai mult. A știut să ne țină aproape și totdeauna ne revedeam cu el, chiar și când a ieșit la pensie.

Ne-a rămas tuturor un model de comportare, ținută, adresare către cei care trebuiau să-l asculte, dar și exigență în limitele legilor și regulamentelor militare.

Ce sfaturi le-ați da elevilor de la liceul militar de acum?

Să nu irosească timpul – cel mai prețios capital pentru cei care se instruiesc în școală. Să citească! Noi n-aveam o bibliotecă decentă când s-a înființat liceul, erau alte vremuri. Nu prea se găseau cărți, în general.

E necesar, pe lângă învățatul zilnic, să citești cât mai mult, ca să poți să te dezvolți intelectual, să-ți lărgești orizonturile. Cărțile îți înnobileză sufletul. Privești cu alți ochi fenomenele din jurul tău, de la viața de familie la viața socială. Să nu pierdem timpul și să citim! Sunt atâtea de aflat, atâtea de povestit, atâtea de spus!

Le doresc elevilor din Colegiul Național Militar „Alexandru Ioan Cuza” cele mai bune clipe de liniște, de învățătură adevărată. Aveți un viitor frumos, poate strălucit, așa cum strălucește soarele la malul mării. Iubiți Marea Neagră, e deosebită!

  • Interviu realizat de eleva fruntaș Diana Alexandra Oancă

Despre autor

Trustul de Presă al MApN

Lasă un comentariu