Recentul târg de carte, Bookfest, a oferit publicului, la Editura Humanitas, jurnalul inedit al istoricului Nicolae Iorga din ultimii ani de viață, 1938-1940, într-o ediție impecabil îngrijită și adnotată de nepotul acestuia, Andrei Pippidi.

Era greu de crezut că mai există documente inedite în păstrarea familiei, dar iată că la aproape 80 de ani de la uciderea mișelească a lui N. Iorga, la Strejnic, de o echipă legionară, văd lumina tiparului însemnările sale din tulburii ani ai dictaturii regale.

Ediția este revelatoare pentru un moment important petrecut la sfârșitul lunii iunie 1940, cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord în urma ultimatumurilor sovietice, dar și pentru atitudinea istoricului în cele două Consilii de Coroană, din 27 iunie 1940, convocate de Carol al II-lea pentru a lua o decizie în fața cererilor imperative ale URSS.

Această știre [primul ultimatum, n.F.Ș.] – menționa regele în jurnalul său – m-a trăznit ca o lovitură de măciucă și m-a revoltat în cel mai înalt grad. Este un lucru așa de oribil că nicio minte românească nu poate să-l conceapă”.

Deși anunţase că a „încins ţara cu un stăvilar de foc, de fier şi de beton peste care nimeni nu va putea trece” şi că armata este pregătită să intervină atunci când situaţia o va impune, regele Carol al II-lea s-a adăpostit confortabil înapoia deciziilor luate în Consiliile de Coroană, votul acestora fiind oricum consultativ.

Statul român a fost nevoit să cedeze cererilor sovietice. Armata română nu a mişcat un deget, n-a tras un foc de armă în apărarea României Mari, fiind silită să se retragă, acoperită de umilinţă şi ruşine, după ce ceruse, în repetate rânduri să pună la punct măcar un plan de retragere, care, la momentul potrivit, ar fi putut fi utilizat în condiţii oricum preferabile haosului care a urmat notelor ultimative sovietice.

Societatea românească a reacţionat fără vigoare la minciunile cu care guvernanţii (regele, în primul rând, dar şi oamenii politici care îl sprijiniseră) îşi acoperiseră neputinţa.

Memoriul prezentat de istoricul Nicolae Iorga în Parlament, semnat de personalităţi ale vieţii politice şi culturale româneşti, s-a bucurat de un oarecare ecou, iar soluţia pe care Carol al II-lea a găsit-o a fost aducerea în fruntea guvernului, prin înlăturarea lui Gheorghe Tătărescu, a lui Ion Gigurtu.

Armata română, deşi a vrut să lupte în vara anului 1940 pentru salvarea României Mari, a fost împiedicată de politicienii încrezători în splendoarea uniformelor de paradă şi ridicol naivi în privinţa costului unui avion de luptă, şi a ratat astfel şansa de a putea fi socotită, prin jertfa sa, garanta existenţei şi continuităţii statului român întregit în 1918.

Teza principală, care guvernase şi explicaţiile oferite de generalul Florea Ţenescu, şeful Marelui Stat Major, şi generalul Ioan Ilcuş, ministrul Apărării, în cele două Consilii de Coroană din 27 iunie 1940, când fusese discutată cedarea Basarabiei, era aceea că România nu este în măsură să se bată pe mai multe fronturi şi să reziste prea mult timp.

Decizia politicienilor, în iunie 1940, fusese influenţată şi de poziţiile exprimate de cei doi generali.

Poziția exprimată de N. Iorga în cele două Consilii de Coroană este cunoscută, fiind expusă în mărturiile participanților (Carol al II-lea, Gheorghe Tătărescu, Petre Andrei, Victor Slăvescu, Grigore Gafencu), dar acum avem la dispoziție, potrivit jurnalului inedit tipărit de Andrei Pippidi, chiar observațiile istoricului.

El a fost ferm împotriva cedării Basarabiei fără luptă:

„Eu vorbesc neted – nota Iorga în jurnal, în seara zilei de 27 iunie. Sunt uimit de ce se spune în numele armatei. Ani întregi ni s-a luat pâinea de la gură, ni s-au prezentat parade, ca la Zece Mai, cu acest rezultat. Amintesc că așa a vorbit armata în martie 1939, că Țenescu mi-a spus personal că nu e destul de preparată, că tot atunci, la înmormântarea lui [Armand] Călinescu, Tătărescu mi-a spus că între vecinii pe care îi avem, armata noastră nu se va bate. Acum încercăm finețe cu niște «mojici».

(…) Ce suntem noi, dacă nu voim să ajungem un stat care lichidează la toate hotarele și e un obiect de ironie și batjocură pentru toată lumea? O adunătură de oarecari teritorii cu oricari teritorii?”

Observațiile notate în jurnal coincid cu cele consemnate de Victor Slăvescu atunci când scrie despre opinia exprimată de Iorga în primul Consiliu de Coroană din 27 iunie 1940:

„Ni s-a cerut totul pentru armată. Am dat totul. Am văzut armata la 10 Mai și cred că se poate bate, să ne batem. Nu putem face altfel”.

Entuziasmul istoricului a fost temperat de Carol al II-lea, la al doilea Consiliu de Coroană.

„Un mic incident comico-tragic – scrie regele în jurnalul său – a fost în cursul atacului lui Iorga împotriva lui Țenescu și Slăvescu; l-am întrebat cât crede că costă un avion de bombardament, mi-a răspuns că crede că, probabil, vreo 500.000 de lei; a rămas extrem de uimit când a auzit că e 30 de milioane!”

Iorga confirmă, laconic, în jurnalul propriu, însă fără a consemna eroarea de evaluare:

„Regele-mi spune că un singur avion de bombardament cere 30 de milioane”.

Istoricul fusese prim-ministru în anii 1931-1932, dar într-o perioadă dificilă, marcată de marea criză economică din 1929-1933, în care statul român abia putea plăti salariile în administrația publică și armatei.

A rămas de notorietate, de altfel, solicitarea unei delegații militare, ajunsă la Ministerul de Finanțe, condus de C. Argetoianu, în 1932, de a asigura măcar fânul pentru cai, dacă salariile militarilor nu puteau fi plătite…

Iar regele, care era capul oștirii, potrivit Constituției, cel care era direct responsabil de ținutele extravagante impuse armatei române în al doilea deceniu interbelic, cu frumoase beneficii materiale personale, se arăta uimit, la rândul lui, de naivitatea istoricului Iorga în evaluarea corectă a prețului unui avion de bombardament!

Mai bine de 15 ani de la terminarea Primului Război Mondial, guvernele care s-au perindat la conducerea statului au contat aproape exclusiv pe diverse combinaţii diplomatice şi aranjamente economice externe, în cadrul sau în afara Ligii Naţiunilor.

Au arătat o slabă preocupare pentru crearea unui potenţial economic și industrial care să contribuie la înzestrarea armatei cu tehnica de luptă necesară, potrivit învățămintelor desprinse din desfășurarea Primului Război Mondial și consacrarea războiului de mișcare, în dimensiunile terestră, maritimă și aeriană.

Factorii de decizie militară, lipsiţi de legitimitatea şi aureola conferite de tradiţiile îndelungate, de faptele de arme decisive pentru fiinţa statului (cu câteva notabile excepții!), minimalizaţi şi adesea ironizaţi în societate, prin asocierea cu celebrul Moş Teacă, personajul scrierilor lui Anton Bacalbaşa, nu au reuşit să-i convingă pe politicieni de necesitatea dotării şi înzestrării armatei pentru ca aceasta să poată fi capabilă să facă faţă principalei sale misiuni, dar nici nu au recurs la soluţii radicale.

Ei s-au mulţumit să utilizeze canalele constituţionale (reprezentantul din Guvern, senatorii de drept, influența politică), în deplină ascultare faţă de politicieni, chiar atunci când guvernele au întâmpinat serioase dificultăţi în plata soldelor oştirii.

Mai mult, vârfurile corpului ofiţeresc (deşi militarii nu aveau drept de vot şi nici nu se puteau înscrie şi activa în partidele politice), erau mai mult sau mai puţin declarat ataşate partidelor de pe întreg eşichierul politic, utilizând influenţa de care se bucurau în propriul beneficiu sau în disputele politice.

În iunie și august 1940 venise scadența…

Despre autor

Florin Șperlea

Colonelul Florin Şperlea a absolvit Institutul Militar de Infanterie, Grăniceri şi Chimie „Nicolae Bălcescu” (Sibiu, 1992), Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti (1996) şi a obţinut titlul de doctor în istorie al aceleiaşi universităţi, în 2003, cu o teză despre sovietizarea armatei române. A publicat mai multe volume de autor şi în colaborare, dar şi ediţii de documente.
Este redactor-şef al săptămânalului MApN „Observatorul militar” şi membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. Realizează emisiunea „Prietenii muzei Clio” la postul de radio „Vocea Armatei”.

Lasă un comentariu