Câți dintre noi nu au urmărit cu sufletul la gură Dosarele X, unul dintre cele mai populare seriale SF din toate timpurile? În acest film plin de suspans, Fumătorul este un personaj misterios, găsindu-se mereu în centrul conspirațiilor guvernamentale.

În aceeași notă, Terminator este un SF clasic, despre un cyborg asasin trimis înapoi în timp pentru a salva lumea de o mașină malefică, numită Skynet, dotată cu inteligență artificială.

În Terminator, Skynet devine mai inteligentă decât savanții din domeniul apărării care l-au creat și declanșează un război nuclear pentru a obține supremația mașinilor și a șterge omenirea de pe fața Pământului.

După ce a creat Dosarele X, serie în care cele două personaje centrale – Fox Mulder și Dana Scully, agenți nonconformiști ai FBI – au misiunea să cerceteze cele mai bizare mistere din America modernă, Chris Carter îl inventează pe Frank Black din serialul Millenium, detectiv retras la Seattle, pentru a-și proteja familia de răzbunarea unui criminal în serie.

În gena personajului există un cromozom straniu, care îi conferă posesorului posibilitatea de a vedea cu ochii minții răul pe care se pregătesc să-l săvârșească unii – din nefericire, nu puțini – semeni. Din acest motiv, Frank Black intră în atenția Grupului Millenium, o structură secretă, pregătită să intervină în anomaliile timpului nostru.

Adevărul e dincolo de noi…, aflăm din Dosarele X, dar și dincoace, am putea completa fără teama de a greși.

Dosarele X, Terminator, Millenium reprezintă doar câteva dintre creațiile aflate la frontiera dintre fantezie și realitate. De altfel, faptul că arta SF poate avea un impact profund asupra realității nu mai impresionează pe nimeni.

De pildă, în timpul războiului împotriva terorismului, Pentagonul a început să caute idei, multe dintre ele considerate nebunești, provenite de la scriitorii de literatură SF, mai ales din partea unei organizații civile numite grupul SIGMA.

Dr. Arlan Andrews, fondatorul său, afirmă că grupul a fost constituit în scopul salvării lumii de terorism, începând să ofere Pentagonului și Casei Albe consultații de futurism.

Deviza grupului este Science-fiction în interesul națiunii, iar mulți dintre membrii acestuia au doctorate în domeniul high-tech, deținând funcții în sistemul federal și în industria de apărare din SUA.

Sophia, primul robot-cetățean.

După cum afirmă dr. Andrews, fiecare dintre ei este un reputat autor de literatură SF, care a postulat noi tehnologii, noi probleme și noi tipuri de societăți, explicând posibilitățile științei și speculând despre efectele ei asupra omului.

Un exemplu concludent: Doug Beason, membru al grupului SIGMA, fizician și fost cercetător principal la Comandamentul Spațial al Forțelor Aeriene Americane, este autorul a 14 romane SF, dintre care opt scrise împreună cu colaboratorul lui, Kevin J. Anderson.

Fără îndoială, SF-ul este o forță puternică. Datorită ideilor promovate inclusiv de autorii unui asemenea gen de literatură, numeroși oameni – de altfel, cu picioarele pe pământ – iau în serios cel puțin două concepte semnificative: acela că mașinile dotate cu inteligență artificială și-ar putea depăși creatorii umani, declanșând un război nuclear (ca în Terminator) și, respectiv, că există forțe în interiorul unor structuri guvernamentale care păstrează cu grijă secretul unor adevăruri (ca în Dosarele X). În calitate de jurnalist, Annie Jacobsen – autoarea monumentalei lucrări Pentagon’s Brain, tradusă și editată anul trecut în limba română – menționează că aceste concepte există și în lumea reală.

Michael Goldblatt, autorul unor programe de formare a super-soldaților, luptători cu valențe ieșite din comun din punct de vedere fizic și psihic, este adeptul transumanismului, al folosirii mașinilor, dar și al unor substanțe farmaceutice pentru a spori forța și inteligența combatanților.

Programe complexe, precum Persistance in Combat, Mechanically Dominant Soldier ori Continually Assisted Performance, se concentrează pe creșterea forței fizice a militarilor, fără a  neglija, desigur, augmentarea creierului uman.

Conceptul cunoașterii augmentate (Augmented Cognition – AugCog) se află la granița științifică a interfeței om-mașină, cunoscută inclusiv sub denumirea de Human-Robot Interaction (HRI).

Deși interfețele creier-computer (Brain-Computer Interfaces – BCI) au fost cercetate încă din anii ’70 ai secolului trecut, a fost nevoie de progresele înregistrate în domeniul nanotehnologiei, la începutul secolului al XXI-lea, pentru ca BCI să atingă performanțe inedite.

Pornind de la necesitatea integrării activității creierului uman cu noile progrese tehnologice – obiectiv important și în prezent –, în S.U.A. au fost elaborate mai multe programe (inițial secrete, astăzi desecretizate) care folosesc tehnologii non-invazive pentru dezvoltarea capacității umane de a depista diferite ținte.

De exemplu, programul Cognitive Technology Threat Warning System (CT2WS, Sistem de avertizare cu tehnologie cognitivă) a fost proiectat pentru combatanții care urmăresc ținte pe câmpul de luptă și pentru agenții de informații care desfășoară operațiuni de supraveghere în medii ostile, în vreme ce programul Neurotechnology for Intelligence Analysts (NIA, Neurotehnologie pentru analiștii de informații) a fost gândit pentru specialiștii care încearcă să depisteze eventuale ținte, folosind în acest scop fotografii luate din satelit.

Progresele apreciate ca revoluționare în domeniul sistemelor om-mașină confirmă opinia potrivit căreia viitorul tehnologiilor de dezvoltare a interfeței creier-computer se află în strânsă conexiune cu contopirea tuturor tehnologiilor din  programele de cercetare științifică – atât cele invazive, cât și cele non-invazive –, care vizează creierul.

Se bazau, oare, aceste programe pe incursiuni destinate culegerii de informații, executate în interiorul creierului uman? Iar aceste informații mult căutate, odată obținute, ofereau cheia inteligenței artificiale? Sunt întrebări la care se caută, încă, un răspuns.

Oamenii de știință au încercat timp de zeci de ani să creeze mașini dotate cu inteligență artificială. Ei continuă să se lovească de același obstacol, dificil de înlăturat: în prezent, computerele continuă să se supună doar comenzilor, urmând regulile impuse de algoritmi software.

Sunt căutate soluții care să doboare obstacolul menționat, pornindu-se de la folosirea semnalelor electromagnetice pentru detectarea activității combinate a milioane de neuroni și sinapse, cea mai eficientă cale în augmentarea funcției cognitive, deși informația culeasă nu este de cea mai bună calitate, fiind degradată, într-o anumită măsură, și fragmentată.

Perfecționări ulterioare ale procedeelor specifice – în special, a programelor cu accent invaziv, în care o serie de microelectrozi sunt implantați în cortex, având conexiuni cu o sursă de alimentare plasată pe craniu – ar putea conduce la obținerea rezultatului dorit: controlul predictibil și de înaltă calitate asupra creierului uman să devină realitate.

Prognoze în domeniu există, iar ele sunt efectuate de persoane superinteligente, care obțin scoruri ridicate la testul AOM (Active Open Mindedness), ce conține afirmații precum Oamenii ar trebui să ia în considerare dovezi care le contrazic credințele personale și Este mai util să fii atent la cei care nu sunt de acord cu tine, decât la cei care sunt de acord cu tine.

Superprognoze. Arta și știința predicției, cartea scrisă de Phillip Tetlock, profesor de psihologie la Universitatea din Pennsylvania, și Dan Gardner, un jurnalist cu experiență în lumea prognozelor geopolitice, este edificatoare în acest sens.

Astfel de predicții, conform cărora, pe de o parte, aplicațiile în domeniul războiului purtat de drone vânător-ucigaș primeau liber, iar, pe de altă parte, cipul cerebral – căci, în final, despre el este vorba – constituia veriga lipsă din lanțul de procese care au ca efect accelerarea exponențială a funcției cognitive umane, nu erau atât de optimiste, în sensul că ele conțineau un avertisment dur: un inamic ar putea folosi interfețele invazive în aplicații militare (de exemplu, în ghidarea sau controlul de la distanță al unei ființe umane).

Desigur, interfața creier-computer conferă noi dimensiuni imaginației prin apariția unor aplicații inedite – malefice sau benefice – ce pot modifica performanțele umane; în egală măsură, conduce la întrebări referitoare la posibilitatea apariției unor abuzuri în investigarea domeniului, ce pot avea consecințe nefaste.

În consecință, crearea cyborgilor umani capabili să fie controlați prin intermediul creierului constituie un potențial pericol – avertizează oamenii de știință.

Dar opinia lor, argumentată, este luată în seamă de militari? În această privință, Defense Science Board (DSB, Comisia pentru Științe Militare), consultant important al Pentagonului, susține că numeroși militari nu aveau încredere în ideea cuplării omului cu mașina, în efortul de a crea sisteme autonome de armament.

Problema de fond era de a-i determina pe militarii cu funcții de comandă să fie convinși că astfel de sisteme nu se vor comporta pe câmpul de luptă într-o altă manieră decât cea intenționată.

Nu știm dacă persoanele în cauză au urmărit prea multe episoade din Dosarele X ori citiseră Directiva 3000.09 a Departamentului Apărării al S.U.A., din 21 noiembrie 2012, referitoare – printre altele – la probabilitatea și consecințele erorilor sistemelor de armament autonome și semiautonome, care ar putea avea drept consecințe declanșarea neintenționată de conflicte.

Oricum, Comisia pentru Științe Militare a avansat ideea accelerării eforturilor pentru a-i convinge pe toți cei implicați – comandanți, operatori, soldați – să accepte și să manifeste încredere în interacțiunea dintre factorul uman și roboți.

S-a vorbit și despre etica roboților, un subiect controversat, deși intenția era să sporească încrederea în sistemele de acest tip. Tema discuției era, fără îndoială, interesantă, dar rezultatul nu a fost cel scontat.

În consecință, au fost elaborate – fapt deloc surprinzător – programe de manipulare a încrederii. Unul dintre acestea, denumit Narrative Networks – N2 (Rețele narative), era menit să dezvolte tehnici de cuantificare a efectelor narațiunilor asupra cunoașterii umane.

Dr. Paul Zak – un lider recunoscut în domeniul neuroeconomiei și moralității, domeniu care studiază originile neurochimice ale deciziilor economiei bazate pe încredere –, unul dintre oamenii de știință care au condus acest program, a identificat molecula morală a creierului, substanța chimică din creier numită oxitocină, care permite omului să ia decizii morale, iar acea moralitate este legată de încredere.

Pentru programul Narrative Networks, savantul a elaborat o metodă cu ajutorul căreia poate fi măsurat modul în care reacționează creierul și, în consecință, organismul uman, atunci când oxitocina, molecula morală a creierului, este secretată în mod natural.

Fără a diminua importanța cercetărilor efectuate de dr. Paul Zak, sau – poate – pentru a accentua relevanța acestora, amintim că alți specialiști au avut o abordare diferită în ceea ce privește oxitocina.

În acest sens, este edificator studiul elaborat, în decembrie 2014, de un colectiv de cercetători de la Universitatea din Bonn, condus de Monika Eckstein, privind folosirea respectivei substanțe chimice pentru ca omul, în diferitele ipostaze ale existenței sale, să se simtă bine și în siguranță. După mai multe experimente efectuate pe voluntari ea a afirmat:

Poate că momentul când vom trăi într-o lume în care frica va fi eliminată nu e prea îndepărtat. Încurajator, nu?

Remarcăm și faptul că Simon Sinek, autorul binecunoscutei lucrări Liderii mănâncă ultimii. De ce unele echipe lucrează bine împreună, iar altele nu (Editura Publica, 2017) – volum recomandat de George J. Flynn, general-locotenent în rezervă, care a activat în Trupele de Marină ale S.U.A. – consideră că oxitocina este hormonul iubirii, așa cum serotonina este hormonul leadershipului, ambele substanțe aparținând, apreciază el, așa-numiților hormoni altruiști.

Pe de altă parte, faptul că autorul folosește în lucrarea sa numeroase exemple inspirate de armata Statelor Unite și, în particular, de Corpul pușcașilor marini americani nu este o întâmplare.

Totuși, de ce ar exista o atât de mare preocupare, inclusiv din partea Comisiei pentru Științe Militare, ca Pentagonul să dețină, în număr mare, roboți de luptă?

De ce militarii trebuie obligați să învețe să aibă încredere în roboți și să se bazeze pe roboții autonomi în războaiele viitorului? De ce eliminarea fricii este o investiție atât de importantă?

Specialiștii consideră că răspunsul la toate aceste întrebări, dar și la altele referitoare la sistemele de luptă artificiale, indiferent de temerea – justificată sau nu – că acestea nu vor acționa cu raționamente limitate, se găsește chiar în inima complexului militar-industrial, care are ca principal obiectiv menținerea unui avantaj permanent pentru S.U.A. în domeniul tehnologiei militare.

În consecință, conceptul de război al tehnologiilor avansate – atât de drag companiilor și corporațiilor de peste Ocean care construiesc sisteme de armament robotic pentru dotarea armatei – are, în calitate de componentă fundamentală, realizarea continuă, fără ezitare, a așa-numitelor cercetări necesare și mai puțin a celor solicitate, întrucât în momentul în care, pe câmpul de luptă, necesitatea folosirii unei anumite tehnologii devine clară – de multe ori, prea târziu – ea ar fi trebuit să fie deja disponibilă.

Cu alte cuvinte, pentru a domina bătăliile viitorului, nu trebuie nicicând să lași garda jos.

Și uite-așa, încet-încet, aproape fără să ne dăm seama, ficțiunea din Dosarele X, Millenium, Terminator ori din alte numeroase producții – literare sau cinematografice – devine realitate.

O realitate care, nici nu știm prea bine dacă trebuie să ne creeze o stare de confort ori să ne trezească un sentiment de teamă. În primul caz, nu sunt multe de spus. Nici în al doilea nu trebuie să ne facem prea multe probleme, deoarece avem la dispoziție substanța chimică a doctorului Zak pentru a ne liniști. Definitiv?

  • General-locotenent dr. Cătălin Zisu, colonel (r) dr.ing. Alexandru Mihalcea

Despre autor

Trustul de Presă al MApN

Lasă un comentariu