Arma condeiului

Lacrimi în „Satul global”

Abia a stat ploaia. Porțile scârțâie, iar ei ies, câte unul, câte doi, țintă spre centru. Așa se întâmplă în fiecare duminică.

Oamenii se adună la banca minciunilor, cum a botezat-o un enoriaș mai hâtru, supărat că s-a vorbit, la un moment dat, numai despre el. Astăzi au subiect de zile mari: incendiu la Notre-Dame! Satul global vuiește de o vreme. Fierbe.

Ce minune, ce frumusețe, câtă istorie! Cum să ardă în câteva ore o asemenea bijuterie care a rezistat aproape o mie de ani? Fără ea suntem cu toții mai săraci, sper că vă dați seama!, începe, trist și vizibil emoționat, învățătorul, un tip tinerel, proaspăt repartizat în sat, care a adus special pentru această adunare o fotografie a catedralei.

Cei mai mulți îl privesc cu încredere. Este un om bun, cult, respectuos. Îndrăgit în anumite cercuri pentru altruism, opinii, curaj, dar mai ales pentru dragostea cu care își educă elevii. În altele, nu:

Cum să-i plângi pe francezi, care au de toate? Ei își repară șandramaua, dar noi tot amărâți rămânem!, contrează, fără milă, nea Ion din Capu’ satului, cu vocea lui baritonală. E iute la mânie, cum ar spune cronicarul, iar acum vine direct de la bibliotecă, bodega din centrul satului.

Da, chiar așa, ce ne pasă nouă? Avem atâtea biserici care se dărâmă și ne-am trezit deodată să-i plângem pe francezi. Mai bine să ne vedem de-ale noastre, că avem, slavă Domnului!, închide tanti Maricica, plină de venin, gura unei văduve care îndrăznise să spună mai devreme și mai mult în șoaptă că a văzut această minunată bijuterie arhitectonică când era mai tânără.

Eu cred că e mai complicat, spune privind în jos Lenuța, cea care ia foarte rar cuvântul la adunările satului. Dacă și-au ars singuri biserica și acum vor să caute vinovați? Aștia sunt în stare de orice!

Așa e și cu medicamentele. Și cu vaccinurile. Vor să ne omoare în secret. Câte boli au mai apărut… Păi, ce, erau înainte? Bătrânii noștri mâncau sănătos și trăiau o sută de ani, fără atâtea vaccinuri și medicamente. Pentru bani se face totul!

Acum iar vor inventa teroriști! Auzi, să lovească în creștinism chiar în săptămâna Paștelui catolic! Bine că nu a fost la noi! Poate pentru că suntem mai credincioși, de aia. Mai buni!

I-o taie scurt un bărbat între două vârste, îmbrăcat mereu la costum, mic de statură, dar categoric de fiecare dată:

Să fii dumneata sănătoasă, Leano, că multe prostii mai spui! Când vorbește, se ridică ușor pe vârfuri, să pară mai impunător.

Lenuța tace brusc. Îi știe de frică. Este domnu’ Sandu, fostul primar:

Auziți, îmi vine să râd de cât de proști suntem!Proști, toți, mă, toți, proști, și ne merităm soarta! Sandu continuă parcă tot mai înfuriat:

Băi, la noi în sat toaletele sunt în grădină! Voi nu vă dați seama? Ieri a căzut un copil în veceu! A murit! Acesta e subiect de plâns, nu catedrala francezilor! Proști suntem, proști vom rămâne! 

Habar nu aveți pentru ce trebuie să plângeți! Vă spun eu, pentru acel copil și pentru soarta noastră, nu pentru alții care nu mai pot de bine!

În tot acest timp, gloata, tăcută, șoptește trist, pe la colțuri. Se împart și se delimitează grupulețele. Adepții lui nea Ion într-o parte, de unde se aude, oricât ai fi de indiferent, gura Maricicăi. Nu-ți poți imagina când are timp să respire, dacă te iei după debitul verbal.

Domnu’ Sandu ajunge din nou la cârciumă, unde acceptă un pahar de la fanii lui, deși e plin de bani.

Învățătorul pleacă singur. Pășește gânditor, privind în pământ. Nu mai înțelege nimic. Își pune o mie de întrebări.

Cum de fiecare vede realitatea atât de diferit? Cum de unii oameni nu pot pricepe că acolo, la Paris, este vorba despre un simbol care părea veșnic și care, acum, sub ochii oamenilor, era să piară? Un eveniment care ne amintește în modul cel mai crud cât de trecătoare sunt toate cele de pe pământ. Că oamenii pot suferi, pot plânge și jeli ceea ce simt, nu ce li se spune. Și că durerile și situațiile nu se compară între ele așa, fără noimă. Că doar nu avem un tub mic de lacrimi care se consumă acum pentru catedrală și nu mai rămâne nimic pentru alte suferințe.

Va pleca de acolo, își jură. Cât mai repede! Dar unde să plece din Satul global?

Unde se află locul acela normal, în care oamenii înțeleg că nu înțeleg prea multe și nu dau sentințe, ci sar în ajutor? Care nu-ți spun pentru ce trebuie să plângi, cum să o faci și când. Unde nu primești sfaturi fără să le fi cerut, direcții, directive, de la cei care abia așteaptă să ofere cu generozitate din adevărurile lor universale. Unde să se ducă? Nu mai are unde…

Despre autor

Constantin Mireanu

Maiorul Constantin Mireanu este jurnalist militar şi abordează genuri de presă precum interviul, reportajul de presă scrisă şi de televiziune, filmul documentar şi de ficţiune. A obţinut premii la festivaluri de profil, naţionale şi internaţionale. Pasionat de cinematografie, jurnalism cultural şi de fotografie, Constantin Mireanu este absolvent al Masteratului Societate, Multimedia, Spectacol din cadrul Şcolii Doctorale „Spaţiu, Imagine, Text, Teritoriu”, un program al Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii de la Universitatea din Bucureşti.

1 comentariu

Lasă un comentariu