Când vorbesc despre tancuri, au în priviri sclipirea aceea care face cât o mie de cuvinte. Lucrul cu cele peste 40 de tone de oțel le dă parcă și mai multă siguranță și putere.

Este adevărat, carele de luptă pe care le strunesc, veteranele T-55, sunt mai bătrâne decât majoritatea militarilor din unitate, indiferent că vorbim de ofițeri, maiștri militari, subofițeri sau SGP. Dar nu se plâng. Chiar se mândresc că reușesc și în astfel de condiții să raporteze, de fiecare dată, Misiune îndeplinită.

Foto: Cătălin Ovreiu

Da, își doresc tancuri noi, mai moderne, mai performante. Urmăresc cu interes discuțiile publice legate de programele de înzestrare, cu speranța sinceră că vor apuca ziua în care, pe poarta Batalionului 114 Tancuri Petru Cercel vor ieși, în drumul spre poligoanele de instrucție sau spre locurile de desfășurare a exercițiilor naționale și multinaționale, tancuri de generația a IV-a.

Până atunci, se pregătesc și acționează cu demnitate, câteodată cu zâmbetul pe buze, alteori cu dinții încleștați, pentru că știu că au datoria și au jurat să servească Patria și pentru că a fi tanchist nu este chiar pentru oricine. Ci doar pentru cei care își iubesc meseria cu adevărat.

La 1 octombrie 2009, datorită noilor provocări impuse de mediul de securitate, prin hotărâre CSAT, s-a înființat, în garnizoana Târgoviște, Batalionul 114 Tancuri Petru Cercel, în cazarma fostului Regiment 1 Care de Luptă, unitate de elită a Armatei României, care s-a acoperit de glorie în luptele purtate în Al Doilea Război Mondial.

Locotenent-colonel Radu Vasile Mușat.
Foto: Marius Bâtcă

La 27 septembrie 2010 , batalionul a primit Drapelul de luptă, simbol al onoarei și al vitejiei, reluând tradiția de aproape 100 de ani a armei tancuri în fosta cetate de scaun.

Pe comandantul unității, locotenent-colonel Radu Vasile Mușat, l-am surprins în plină activitate. Cu doar câteva zile înainte, în garnizoană, se sărbătorise Ziua Tanchistului, iar, în acea zi, se organizau manifestările de Ziua Imnului. Așa că era un du-te-vino continuu, asezonat din plin cu soneriile telefoanelor.

– În ceea ce privește desfăşurarea şi evaluarea instrucţiei forţelor, acestea s-au executat în conformitate cu planurile și programele specifice, precum și cu regulamentele şi actele normative în vigoare, la termenele planificate, afirmă locotenent-colonelul Mușat.

Îl întreb despre tancuri. Mi se par bătrâne.

– Chiar dacă este vechi, tancul T-55 își face datoria, potrivit destinației pe care o are, îmi spune comandatul, care a ținut să accentueze faptul că, cel puțin din punct de vedere al pieselor de schimb și al combustibilului, nu sunt probleme. Sunt însă probleme în privința efectivului, a acoperirii necesarului de personal. Pentru că se situează undeva în jurul a 60%.

– Nu este o problemă?, îl întreb.

Ezită să o numească problemă, preferă inconvenient. Îl înțeleg, pentru că este vorba despre mândria militarului care a înghețat și s-a topit ani de-a rândul în mașinăriile de oțel, în poligoane.

– După atâția ani, mie camera de luptă mi se pare încăpătoare. Mai ales că m-am îndrăgostit de arma tancuri în anul al doilea de Academie. Puteam să merg la vânători de munte, să fiu aproape de casă, continuă comandantul unității.

Locotenentul Ștefan Dalban.
Foto: Marius Bâtcă

Locotenentul Ștefan Dalban este comandant de companie. Deși nu este de mult timp în unitate, are numai cuvinte de laudă la adresa oamenilor din subordine. Îi consideră o mare familie, în care fiecare își face datoria cu simț de răspundere, suplinind astfel deficitul de personal.

Pentru că, din păcate, se simte o lipsă acută de oameni, îmi confirmă și acesta inconvenientul semnalat de comandantul unității. De asemenea, și-ar dori tehnică de luptă mai nouă.

Dar e îndrăgostit și de tancurile de acum, pentru că munca cea mai frumoasă este atunci când ai ajuns cu oamenii în poligon, la un exercițiu, și ai de rezolvat o situație tactică. Atunci uiți de hârtii și te instruiești așa cum trebuie. Te lași învăluit de aerul curat din poligon, amestecat de multe ori cu fum de eșapament, motorină, sudoare… La sfârșitul zilei, îți dă satisfacția lucrului bine făcut.

Plutonierul Ciprian Radu este mecanic conductor și activează în Batalionul 114 Tancuri din 2009. A ales să devină tanchist pentru că și-a dorit asta din copilărie.

Când eram copil, am fost la o defilare și atunci am văzut prima dată tancul. Mi s-a părut mare, imens. Credeam că este greu de condus. Acum nu mi se mai pare chiar așa, chiar dacă, echipat de luptă, are 43 de tone.

Plutonier Ciprian Radu.
Foto: Marius Bâtcă

Este foarte mândru de meseria sa de tanchist, pe care o consideră frumoasă. De asemenea, are numai cuvinte de laudă despre colectivul în care își desfășoară activitatea și despre echipajul său.

Puțin fâstâcit, dar vorbăreț, caporalul Marian Mihai Matache se uită la tanc și încearcă să-i găsească o scuză, că e prea murdar. Vine de la instrucție, îmi spune, în timp ce încearcă să își pună în valoare uniforma, cu care, evident, se mândrește. Este vesel. I se citește în ochii sfredelitori. Dar nu pentru că apare la ziar:

Am luat atestatul pentru specialitate, iar cum sunt mecanic conductor de tanc.

Caporal Marian Mihai Matache.
Foto: Marius Bâtcă

Până să se decidă să urmeze cariera armelor, lucrase în construcții.

În 2009, am fost încadrat ca ochitor-încărcător, iar acum sunt conductor. Mi s-a îndeplinit visul să pot să strunesc monstrul ăsta de oțel, spune în timp ce îl privește șugubăț, cum numai un tanchist îl poate privi, ca pe un tovarăș pe care se poate bizui oricând.

Despre autor

Marius Bâtcă

Lasă un comentariu