Cum reuşea să se împartă subofiţerul Mirel Ilie între Corpul de control şi inspecţie al Ministerului Apărării Naţionale şi slujirea preoţească la Biserica Sfântul Elefterie Vechi, doar Dumnezeu ştie. Şi tocmai pentru că ştie, i-a gândit o singură haină pentru ambele slujiri.

Pe părintele Mirel Ilie – Ostaşul cu două uniforme – l-am cunoscut împreună, prin file mai vechi ale ziarului nostru. Pe atunci, la poarta instituţiei militare tot de părintele Mirel am întrebat. Gradul nu i-l cunoştea nimeni, iar numele, prea puţini. Situaţia va rămâne aceeaşi, cu certitudine, pe viitor.

Pe ultima sută de metri a unei mari sărbători creştine, în ziua Odovaniei Praznicului Înălţării Sfintei Cruci, 21 septembrie, părintele Mirel şi-a aşezat mai bine pe umeri crucea şi a fost învestit în noua sa funcţie, de preot militar, în aceeaşi unitate în care a slujit ca militar.

Colonel Florin Adrian Obreja.
Foto: Eugen Mihai

Vă rog să mă credeţi, ne dezvăluie colonelul Florin Obreja, comandantul Corpului de control şi inspecţie, gradul militar era irelevant. Deşi a fost un militar impecabil, foarte disciplinat! Trecerea sa în rândurile preoţilor militari este, pentru noi, mai degrabă, o intrare în normalitate, pentru că părintele Mirel era cunoscut drept… părintele Mirel de foarte multă vreme.

De câte ori am venit aici, întăreşte preotul militar Florin Vlădoiu, inspector general şi şef al Secţiei asistenţă religioasă din Statul Major General, nimeni nu l-a prezentat ca plutonierul-adjutant Ilie şi, când oamenii te receptează într-adevăr ca pe un părinte, ce răsplată mai mare să ai? Misiunea ta, aşadar, este validată de credincioşi.

Şi nu doar pentru colegii săi din Corpul de control şi inspecţie a fost şi rămâne preot, ci şi pentru celelalte două instituţii din aceeaşi cazarmă: Direcţia Medicală şi Institutul Medico-Militar.

Preot militar Florin Vladoiu.
Foto: Eugen Mihai

Dintr-o dată, în tumultul acesta al evenimentului de citire a ordinului ce îl aduce în funcţia de preot militar, ne aducem aminte de… părintele Mirel. Zâmbeşte larg şi ne răspunde gândului rostit:

Cum vă este? Este o stare de linişte, la care nici nu visam. Dar, dincolo de aceasta, este, întâi, un drum pe care l-am încheiat – cariera militară – şi, cu mila şi cu ajutorul lui Dumnezeu, nădăjduiesc să fie un drum care să fi lăsat în urmă un cuvânt bun şi dragoste. Pe de altă parte, este dorinţa şi cumva impulsul acela pe care tu vrei să ţi-l dai ţie pentru un nou început. Şi îl chemi pe Hristos poate mai mult decât până acum, pentru că responsabilitatea este mult mai mare. Va trebui să am mai multă atenţie, mai multă dăruire, mai multă încredere, atât în mine însumi, dar mai ales, dincolo de ceea ce se poate vedea, în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care întotdeauna îl ajută pe omul ce vrea să-l iubească pe aproapele.

Iar Dumnezeu i-a dăruit mulţime de motive spre nădăjduirea în El, numai la drumul vieţii de până acum dacă privim, un drum cu un parcurs uimitor. După ce a absolvit un liceu civil, a decis să urmeze Şcoala Militară de Maiştri Militari şi Subofiţeri Basarab I, din Piteşti.

Preot militar Mirel Ilie.
Foto: Eugen Mihai

Apoi, îmi aduc aminte că, de ziua mea de naştere, 21 august 1992, trăgând valiza după mine, am ajuns să bat la poarta unităţii militare de la Clinceni, Brigada 2 Paraşutişti. Tocmai în ziua aceea se executau paraşutări şi îmi era teamă să-i privesc pe militarii care se zăreau atât de mici pe bolta cerului. Niciodată nu voi putea să fac ceea ce fac ei, mi-am spus. Peste câţiva ani, am devenit paraşutist cu acte în regulă.

Între militarul armatei române şi preotul comunităţii surzilor din Bucureşti, cine ar fi găsit liantul?

O dată în plus, părintele Mirel primeşte certitudinea că viaţa este un dar iar, cel mai mare dar pe care omul îl poate primi de la Dumnezeu, este această încredere pe care El şi-a pus-o în fiecare dintre noi. Toată viaţa căutăm un drum. Căutăm să ne regăsim pe noi înşine. Sunt oameni care sfârşesc viaţa şi nu au apucat să se cunoască pe ei înşişi, nemaivorbind de ceea ce este în jurul lor. Important este ca întotdeauna să ne încredinţăm în mâna lui Dumnezeu şi întotdeauna să le considerăm pe toate ca fiind ale lui Dumnezeu!

Mă întorc în timp şi îmi aduc aminte că unul dintre comandanţii pe care i-am avut îmi spunea: Tu ar trebui să te faci preot. Era lupta omului din mine care încerca să se regăsească pe el, încerca să şlefuiască firea omului vechi, să înlăture din viaţa lui starea aceea de a te uni cu lumea.

A absolvit Facultatea de Teologie în taină. Apoi, s-a implicat foarte mult în activităţi sociale, încercând să aducă în conştiinţa semenilor  răspunderea majoră a omului:

Avem un suflet şi răspunderea de a-l pregăti pentru întâlnirea cu Hristos. Singurul lucru sigur din această lume în care ne-am născut este moartea şi responsabilitatea noastră majoră este să ne pregătim pentru acest moment. Nu este un lucru de groază şi nu trebuie să ne speriem de cuvântul moarte. Ea, de fapt, nu este decât un prag, care ne duce, din această existenţă scurtă şi vremelnică, în viaţa cea de dincolo.

Biserica surzilor.
Foto: ziarullumina.ro

Ca preot, a slujit la Penitenci­arul Rahova, apoi, la casa de copii bolnavi de SIDA, din Vidra, după care, timp de nouă ani, la aşezământul de bătrâni din Ciolpani.

La Ciolpani am avut trei persoane deficiente de auz şi de vorbire. Ele, comunicând foarte greu, aveau o stare tensionată la spovedanie. Mi-am dorit să relaţionăm mai bine. De aceea, timp de doi ani şi jumătate a studiat limbajul mimico-gestual.

Am venit în faţa lor şi am făcut un semn care înseamnă: Ce faceţi? Ei, nefiind şcolarizaţi, mi-au scris pe o hârtie: Tu bolnav? Le-am scris şi eu: Nu bolnav. Eu învăţat semne. Noi nu semne.

A fost pentru prima dată în viaţa mea când am realizat că dacă vrei să spui cuiva te iubesc nu trebuie să faci un ocol atât de mare. Este suficient să-l iei în braţe, să te simtă că eşti aproape de el. M-am gândit atunci că doi ani şi şase luni din viaţa mea i-am irosit.

Peste o perioadă de timp, însă, avea să fie învestit în misiunea de a sluji comunităţii surzilor din Bucureşti, dar şi din zonele limitrofe, neexistând preoţi specializaţi în limbajul mimico-gestual. Slujirea pentru persoanele cu deficit de auz o va continua ca până acum, cu mare grijă şi dăruire mai ales faţă de copiii născuţi astfel, care cu mari sacrificii sunt şcolarizaţi.

Patru şcoli sunt în Bucureşti pentru ei. Cei mai mulţi copii provin din familii nevoiaşe şi vin  de la sute de kilometri. Ei îşi duc pur şi simplu existenţa, un semestru întreg, în cămine. Odată ne va judeca Dumnezeu dacă am ştiut să-i cercetăm pe aceşti micuţi, să-i mângâiem, să le dăm un cuvânt bun sau acel dulce care ne-a bucurat copilăria noastră…

În paralel, se implică de vreme îndelungată în primul proiect ca preot militar: Dincolo de dorinţa de a avea un loc de slujire, în care să putem să Îl întâlnim pe Dumnezeu şi să-I slujim, îmi doresc, din adâncul inimii mele, să clădesc o biserică în sufletul fiecărui militar, fiecărui civil şi fiecărui student din aceste unităţi militare.

În tot acest timp, din care doar el ştie cum dedică o bucată generoasă familiei, pentru care slujeşte ca soţ şi tată, trăieşte permanent o constatare: Este un lucru minunat să simţi lucrarea lui Dumnezeu în viaţa ta!

Despre autor

Cornelia Mihăilă

Maiorul Cornelia-Gabriela Mihăilă este absolventă a Facultăţii de Filologie a Universităţii „Hyperion” şi a studiilor universitare de masterat ale Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice a SNSPA (Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative). Domeniul său de interes este Chipul Frumos din omul înveşmântat sau nu în haină militară.

Lasă un comentariu