În acest an, la 15 august, s-au împlinit 250 de ani de la nașterea lui Napoleon Bonaparte, primul împărat al francezilor, personalitate dinamică de excepție, cea mai minunată întruchipare a puterii de voință umană (Schopenhauer), ce aparține, fără îndoială, seriei marilor eroi care au strălucit pe scena istoriei lumii.

Cu acest prilej, prezentăm cititorilor noștri un fragment din amplul volum, Napoleon. Pasiunea neconsolată a grandorii, semnat de general-locotenent dr. Cătălin Zisu și colonel (r) Alexandru Mihalcea, aflat în pregătire la Editura Militară. Fragmentul redă câteva evenimente semnificative, premergătoare campaniei napoleoniene ce a condus la strălucita victorie de la Austerlitz (2 decembrie 1805).

În mai 1803, a reînceput războiul cu Anglia. Conducătorul şuan Georges Cadoudal, Pichegru, fostul general al Revoluţiei trecut la adversari, a pregătit un complot de mare amploare pentru a restaura monarhia: finanţare engleză, complicităţi în anturajul contelui de Provence, zeci de agenţi gata de acţiune la Paris. Odată Bonaparte neutralizat, un „prinţ” – fără îndoială, contele d’Artois, viitorul Carol al X-lea (1757-1830) – trebuie să restaureze monarhia.

Bonaparte s-a folosit de această situaţie pentru a anihila gruparea regalistă. După arestarea majorităţii complicilor, s-a decis că „prinţul” nu putea fi decât ducele d’Enghien (1772-1804), nepotul prinţului de Condé, care locuia la câteva leghe de frontiera franceză, în ţinutul Baden. El nu era cu nimic implicat în conspiraţie, însă a fost ridicat, judecat de o comisie militară şi executat la castelul Vincennes, pe 21 martie 1804.

Proclamarea Imperiului plutea deja în aer, însă Napoleon le demonstra în acest fel republicanilor că era unul de-al lor. În acelaşi timp, contactele lui Moreau cu duoul Cadoudal-Pichegru au servit drept pretext pentru a-l exila.

La 18 mai 1804, Senatul îl proclama pe Napoleon Bonaparte Împăratul francezilor, sub numele de Napoleon I, iar apoi, la catedrala Notre-Dame, pe 2 decembrie, în prezența papei Pius VII, îmbrăcat în strălucitorul costum de încoronare, surâzând înduioșător, el face primul său gest de suveran, așezând pe fruntea soției sale, Joséphine – care are privirile ridicate mai mult către soțul ei, decât către Dumnezeu (după cum spune Laure d’Abrantès, soția mareșalului Junot) – coroana de împărăteasă.

După ce papa strigă „Vivat Imperator in aeternum!”, iar asistența ovaționează cu Vive l’Empereur și Vive l’Emperatrice, Napoleon, cu mâna pe Evanghelie, rostește jurământul, pe care – de altfel – nu-l va putea respecta:

Jur să păstrez integritatea teritorială a Republicii, să respect și să fac să fie respectate legile Concordatului și libertatea Cultelor /…/, egalitatea în drepturi, libertatea politică și civilă, irevocabilitatea vânzărilor de bunuri naționale; să nu prelev niciun impozit și să nu stabilesc nicio taxă decât în virtutea legii, să mențin instituția Legiunii de onoare; să guvernez spre interesul, fericirea și gloria poporului francez.

Sala tronului, Fontainebleau.

Tonul maiestuos al maestrului de ceremonii, care anunța nu numai țara că prea-gloriosul și prea-augustul Napoleon, Împărat al francezilor, este uns și întronat!”a îngrozit, la propriu, Europa, deși – la 2 ianuarie 1805 – proaspătul monarh, fără a-și face iluzii, îi  scrie regelui Angliei: Iubite frate, chemat fiind la tronul Franței prin grația Providenței și prin sufragiile Senatului, ale poporului și ale armatei, primul meu sentiment este dorința de pace. /…/ Pacea este dorința inimii mele, deși războiul nu a fost nicicând potrivnic gloriei mele.

O conjur pe majestatea-voastră să nu-și refuze fericirea de a oferi ea însăși pacea lumii /…/ Lumea este destul de mare pentru ca națiunile noastre să poată trăi în ea. (André Castelot, Napoleon, Editura Politică, 1970, p. 10-11).

Răspunsul britanic a fost destul de vag. Rezulta, totuși, faptul că atâta timp cât Galia va sorbi Rinul, cât Napoleon va fi stăpânul orașului flamand Anvers, acel pistol îndreptat spre inima Angliei, iubitul frate va refuza fericirea de a oferi pacea lumii, cu atât mai mult cu cât Napoleon se pregătea să se deplaseze la Milano, pentru a se încorona ca rege al Italiei.

De altfel, toate statele europene, mari sau mici, erau dominate de luptele dintre partizanii rezistenţei în fața Franței imperiale – gata să se înţeleagă cu indiferent cine, şi, în primul rând, cu Anglia, împotriva acestei puteri franceze căţărătoare şi cotropitoare (Joseph de Maistre) – şi cei care temporizau, prudenţi şi realişti, predispuşi dacă nu la francofilie, cel puţin la o politică mai conciliantă. Principii oscilau între cele două variante, în funcţie de dispoziţie sau de circumstanţe, ezitări cu atât mai puternice cu cât situaţiile erau noi şi majoritatea nu erau pregătiţi cu nimic pentru asta. /…/

Un singur monarh a părut să ştie ce dorește – tânărul şi proaspătul ţar al tuturor Rusiilor, Alexandru I, obsedat de amintirea morții suspecte a tatălui său, ţarul Pavel, care, se apropiase de Bonaparte în 1800-1801.

Hotărât să se manifeste pe scena internaţională, el se folosea, în acelaşi timp, de farmecul său, de tinereţea sa – la 28 de ani era, în 1805, cel mai tânăr cap încoronat din Almanahul Gotha european) şi de generozitatea sa (reală sau pretinsă).

Faptul că ministrul afacerilor externe şi consilierul său Adam Czartoryski l-a îndemnat să se intereseze de renaşterea Poloniei nu era nimic nou sau ieşit din comun: cu toate acestea, „visul polonez” a degenerat rapid în pretenţia de a materializa, în faţa Franţei, o altă formă de independenţă şi de libertate pentru fragilele state mici, prea adesea victime ale „poftei” puternicilor lor vecini; de aici, interesul lui Alexandru I pentru „bietul” rege al Sardiniei, Victor-Emanuel, moştenitor al firavului şi piosului său frate, Carol-Emanuel IV. Prin urmare, el a resimţit anexarea Piemontului la Franţa, în 1802, ca pe un afront personal, fiind hotărât să nu suporte mai mult, atât în Olanda sau în Elveţia, cât şi în statele germane a căror neutralitate părea tot mai mult având doar caracter teoretic.

Împăratul Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, Francisc II (care, nu peste mult timp, va deveni doar împăratul Francisc I al Austriei) şi regele Prusiei, Frederic-Wilhelm III, nu aveau anvergura necesară pentru a se impune la Curtea lor proprie sau în viaţa internaţională.

Regele Prusiei, mai dotat decât suzeranul său imperial, putea conta încă pe dinamismul, cultura şi personalitatea soţiei sale, foarte populara regină Luiza, în timp ce, la Viena, niciun membru al familiei domnitoare nu era în stare să se remarce, indiferent de domeniu; în orice caz, în cele două capitale, linia politică nu era stabilită decât de partida cea mai influentă în acel moment.

Fireşte, „părţi” aflate în conflict se numărau peste tot, atât printre personalitățile politice, cât şi printre apropiaţii suveranilor, însă, prudenţi, aceştia din urmă au jucat cât mai mult posibil cartea păcii.

La Viena, cancelarul Joseph Cobenzl nu reuşea să treacă dincolo de propriile sale contradicţii: adversar neîmpăcat al ţarului Pavel, el nu putea decât să fie favorabil fiului acestuia, Alexandru, dar, pe de altă parte, el rămăsese, în secret, francofil încă din perioada şederii sale la Paris, în 1801, în pofida ciocnirilor furtunoase cu Primul Consul, cu care se întâlnise atunci pentru a negocia pacea de la Lunéville (februarie 1801).

Mai mult diplomat decât om de stat, îi era cu atât mai dificil să se impună, cu cât trebuia să împartă, de fapt, puterea cu contele Colloredo-Mansfeld, consilier favorit al împăratului, aflându-se faţă în faţă cu un grup puternic, în care se reuneau atât fraţii acestuia din urmă, cât şi cea mai mare parte a diplomaţilor, fie că era vorba de Stadion, la Sankt Petersburg, sau Klemens Metternich, la Dresda.

Iată părerea exprimată de Napoleon despre cei trei monarhi – Alexandru I, Francisc II și Frederic-Wilhelm III – care îi vor deveni adversari, în final contribuind, în cea mai însemnată măsură, la căderea lui:

Împăratul Rusiei e un om infinit superior tuturor celorlalți (Francisc și Frederic-Wilhelm – n.n.); e spiritual, plin de grație, instruit; te cucerește cu ușurință; dar nu trebuie să ai încredere în el; e lipsit de franchețe /…/ e un om șiret, fals, abil; poate ajunge departe. Dacă mor aici (când vorbea despre cei trei monarhi, Napoleon se găsea deja în Sfânta Elena – n.n.), el va fi adevăratul meu moștenitor în Europa. Numai eu îl puteam opri când venea cu potopul lui de tătari.

Criza e mare și permanentă pentru continentul european, mai ales pentru Constantinopol: a dorit foarte mult să-l obțină de la mine; /…/ Imperiul acesta (este vorba de Imperiul Otoman – n.n.), oricât de șubred părea, trebuia să rămână linia de demarcație dintre noi doi; era mlaștina care împiedica să fiu învăluit prin flancul drept. /…/

În ceea ce îl privește pe împăratul Francisc e cunoscută bonomia lui, care-l face totdeauna prada intriganților. /…/ Regele Prusiei, ca om, e loial, bun și cinstit; dar în privința capacității politice e înclinat din fire să se plece în fața necesităților de moment; cu el ești stăpân atâta vreme cât ai putere și ții brațul ridicat. (Las Cases, Memorialul din Sfânta-Elena, vol. I, Cartea Românească, 1987, p. 224).

La Viena nu se putea evita sentimentul de iritare provocat de expansionismul francez, aflat în creştere în Germania de sud şi în Italia, însă continua să persiste amintirea eşecului din 1801, în fața forţei militare a lui Napoleon. Ce era de făcut? În orice caz, nu prea mare lucru, din cauza ruinei financiare şi monetare din ţară! Însă, de ce să nu se caute, în ceea ce priveşte frontierele, nişte compensaţii, mici poate, însă totuşi cu valoare de simbol, în special în privinţa Bavariei sau către Dunăre, profitând de contradicțiile cvasipermanente între Rusia și Imperiul Otoman, aflat în declin.

Aceeaşi confuzie domnea şi în Prusia, unde antagonismele erau şi mai grave: din 1794, preşedintele Consiliului, Christian von Haugwitz, susţinea principiul unei alianţe franceze obligatorii, necesare şi finalmente profitabile (datorită perspectivei de a pune stăpânire pe Hanovra, în detrimentul Angliei), în  vreme ce regina Luiza, mai Hohenzollern decât soţul său şi din ce în ce mai convinsă de declinul inevitabil al ţării, era adepta unei atitudini ofensive, în tradiţia lui Frederic II cel Mare, împotriva Franței. Nu lipsea, însă, neliniștea provocată de ambiţiile țarului Alexandru I, cu privire la Polonia.

În final, soarta Europei continentale depindea nu atât de cei doi inamici neînduplecaţi, Franţa şi Rusia, cât de atitudinea puterilor cu o pondere mai redusă – Austria și Prusia –, şi ele antagoniste, care pendulau între cei doi „mari”, căutând să joace chiar un rol de mediator, în așteptarea unor recompense pentru serviciile prestate.

La Paris, în condițiile evoluției regimului spre autoritarism, expansionismul era încurajat, fiind subliniate, cu toate prilejurile, slăbiciunile adversarilor Imperiului.

Un singur om, Talleyrand, se pare că a căutat să înfrâneze dorinţa de putere a împăratului, chiar dacă la acest personaj complex şi misterios e greu de făcut distincţia între proiectele pe termen scurt şi cele pe termen lung, între marea politică şi profitul strict personal.

În pofida a tot ceea ce s-a spus ori s-a scris despre el, una din constantele şefului diplomaţiei franceze a fost tocmai moderaţia: să ştii să te mulţumeşti cu ce ai, mai ales cu frontierele fireşti (desigur, „frontierele naturale”), să ştii să şi ierţi inamicii şi, totodată, să-ţi ajuţi şi să-ţi susţii prietenii (cu şi mai mult zel dacă ei sunt gata să plătească contravaloarea serviciilor), în temeiul principiului conform căruia niciodată nu ştii cu siguranţă pe cine poţi conta într-o zi.

Pot fi discutate la nesfârşit responsabilităţile fiecărui actor statal în formarea unei noi coaliţii şi în reluarea operaţiunilor militare terestre, care – de patru ani – fuseseră uitate.

După unii, guvernele europene iremediabil ostile Franţei nu puteau admite nici cea mai mică iniţiativă din partea acesteia din urmă, nici măcar cele care vizau aplanarea unor conflicte mai vechi sau mai noi, aflate în stare latentă (de pildă, oferta de alianţă franco-prusacă din iarna 1803-1804, reînnoită în primăvara lui 1805): finalmente, războiul era inevitabil orice ar fi făcut Napoleon, Anglia asumându-şi sarcina de a-i impulsiona şi a-i ajuta pe toţi inamicii reali sau potenţiali ai Franței, chiar şi pe cei care încă nu se gândiseră la asta.

De altfel, conflictul depăşea cu mult aspectul personal (faptul că ar fi îndreptat doar împotriva unei persoane); era dintotdeauna şi continua să fie conflictul Europei monarhiste (de unde, ipocrizia pretenţiilor liberale ale lui Alexandru I) cu moştenitorul Revoluţiei, fiindcă Împăratul avea posibilitatea să răspândească principiile generoase ale acesteia pe continentul european.

Pe de altă parte, au fost subliniate, de asemenea, imprudenţele şi provocările comise de Napoleon, care nu a încetat – în 1804 şi 1805 – să producă nelinişte puterilor europene, datorită acțiunilor sale în Italia şi Germania de sud, spre marea exasperare a Austriei, afectată profund de prezența armatelor franceze în acele regiuni.

Încă din vara anului 1804, proclamarea Imperiului în Franța îl neliniştise profund şi-l iritase pe împăratul Francisc, care – păstrându-şi pe moment titlul germanic – îl adoptase, în egală măsură, oficial, şi pe cel de împărat al Austriei, apelativ de circumstanţă, fără temei istoric, util, fireşte, raportat la caracterul mai mult teoretic, fragil şi contestat al titlului de împărat al Sfântului Imperiu Romano-German, însă mai puţin prestigios.

În toamna lui 1804, Napoleon vizitase Renania şi îi primise cu plăcere pe principii germani veniţi, în număr mare, să-l felicite pe noul monarh; Viena luase notă cu dezgust de atitudinea de politeţe flatantă manifestată de Împăratul francez faţă de suveranii din Germania de sud, toţi bucuroşi să fie încurajaţi să lichideze nu doar principatele ecleziastice, ci şi pe cele ale unor principi – precum, Metternich, Stein ori Stadion – dependenți direct de împăratul german şi legaţi tradiţional de interesele sale.

Aceeaşi problemă sau una asemănătoare exista şi în Italia de Nord, unde Parisul s-ar fi putut nelinişti văzându-i pe unii milanezi propunând crearea unui regat „lombardo-veneţian” aliat cu Franţa, însă încredinţat unui arhiduce de Habsburg – o bună soluţie pentru a sublinia particularitatea locală.

Pentru a înăbuşi din faşă o astfel de veleitate, Napoleon decisese să transforme Republica Italiană  într-o monarhie încredinţată unuia din fraţii săi.

El oferi tronul italian mai întâi lui Joseph, punând condiția formală ca viitorul rege să renunțe la coroana Franței (și în această privință, existase o întreagă discuție, nu lipsită de animozități, referitoare la succesiunea la tronul Franței), fratele Împăratului refuzând să abdice de la ceea ce el numea, cu toată seriozitatea, drepturile sale „născute din dorința poporului” (!).

La fel, dar din motive diferite, ceilalți doi frați, Louis – care, totuși, va deveni rege al Olandei – și Lucien refuzară și ei. În aceste condiții, Napoleon va fi obligat să devină el însuși rege al Italiei, numindu-l vicerege pe fidelul său Eugène de Beauharnais, fiul din prima căsătorie a celei care, acum, era împărăteasa Joséphine. Desigur, acesta va trebui să consimtă să se considere un fel de prefect și să manifeste cât mai puțină inițiativă.

La 26 mai 1805, are loc încoronarea în Domul din Milano. În acest scop, a fost adusă de la Monza celebra coroană a vechilor regi longobarzi. Punându-și-o pe cap, după ce coroana a fost binecuvântată de arhiepiscopul Milanului, Napoleon rostește cuvintele sacramentale: Dio me l’ha data, quai a chi la tocchera! (Dumnezeu mi-a dat-o, vai de cel care se va atinge de ea!) La sfârșitul ceremoniei, diplomații Prusiei, Spaniei, Bavariei și Portugaliei înmânează „majestății sale regelui Italiei” cele mai înalte distincții ale statelor respective. /…/

Chiar în momentul în care Napoleon venea cu mare fast să se încoroneze la Milano, el accepta „umila cerere” a Republicii Liguria de a se alipi… la „Marea Naţiune” şi nicidecum la Regatul Italiei.

Nu mai era deranjat de Italia centrală, unde tolera din ce în ce mai greu prezenţa reginei Etruriei, văduvă atunci, considerată pe cât de incapabilă, pe atât de ipocrită: o suporta doar din consideraţie faţă de tatăl său, regele Spaniei, însă Napoleon se gândea deja la „transferarea” sa (de ce nu, într-o Portugalie aflată în declin); în aşteptarea momentului, i se impuseseră anumite limite, prin ocuparea militară a posesiunilor sale şi prin „detașarea” la Lucca şi la Piombino a cuplului Bacciocchi, în care sora Împăratului – Élisa – avea rolul predominant, cel al soțului ei fiind mai mult decorativ. Cu siguranţă, în Italia, nu mai era loc şi nu mai era posibilă nicio iniţiativă pentru casa de Habsburg.

Era, prin urmare, inevitabil ca îndemnurile Rusiei la o nouă rezistenţă faţă de Franţa să fie din ce în ce mai bine auzite la Viena, unde exista teama că atitudinea de pasivitate adoptată de prea mult timp va duce la o sufocare iremediabilă a Austriei şi la consecințe greu de estimat.

Dacă Frederic-Wilhelm perseverase într-o atitudine de oportunism, refuzând să primească Hanovra ca preţ al alianței Prusiei cu Franța, împăratul Francisc semnase deja un tratat secret de alianţă defensivă cu Alexandru I, în noiembrie 1804, oficializat şi extins în august, aderând astfel la coaliţia formată între Anglia, Suedia (interesantă, prin poziţia sa, în Pomerania – cap de pod util pentru ameninţarea Olandei și oraşelor hanseatice) şi Rusia, de curând aliată cu Regatul Neapolelui.

Se refăcea, astfel, precedenta coaliţie, din 1799, ceea ce nu-i displăcea lui Napoleon, încântat că poate valorifica din nou reacţia tradiţională antiaustriacă a opiniei publice din Franța.

Ca și vechii aliați, cei noi – care, în cea mai mare parte, erau aceiași – considerau că trebuie construit un baraj în calea expansiunii franceze.

Tratatul semnat de puterile europene care încercau să se opună lui Napoleon accepta să lase Franței frontiera de pe Moselle și de pe Rin. Se părea că Londra își luase nădejdea de la Anvers. În schimb, se preciza că Italia, deși era un regat guvernat de un napoleonid, nu va trebui niciodată să se alipească Franței.

Pitt, prim-ministrul britanic, precizase: Independența Levantului și a Egiptului, securitatea Italiei meridionale, a insulelor ionice și a tuturor posesiunilor Imperiului Otoman sunt esențial legate de necesitatea ca Malta să rămână a Angliei.

Ce pretext va invoca Europa pentru a rupe pacea?

La 5 august 1805, cancelarul Alexandr Voronțov explică foarte clar:

În ceea ce privește motivarea și justețea unei coaliții contra lui Bonaparte, aceasta nu poate fi recunoscută decât ca justă și necesară, date fiind încălcările de către el a tratatelor de la Amiens și Lunéville, încoronarea sa ca rege al Italiei, uzurparea Genovei și, în sfârșit, toate câte pot fi așteptate de la îndrăzneala lui și de la puterea gigantică pe care și-a format-o și care amenință toată Europa.

Dincolo de Rin, se auzea tot mai insistent tropăitul de cizme venind dinspre Austria și Rusia. Urmau formidabila „piruetă” de la Boulogne – în acordurile cântecului lui Méhul, Le Chant de départ – și, desigur, Austerlitz, acolo unde a prins contur legenda napoleoniană.

  • General-locotenent dr. Cătălin Zisu
  • Colonel (r) dr. ing Alexandru Mihalcea

 

Despre autor

Trustul de Presă al MApN

Lasă un comentariu