Arma condeiului

Ne rămâne doar bucuria revederii…

În fiecare an, un pic după mijlocul lui Cuptor, pe 23, aniversăm Ziua Presei Militare.

Ne adunăm om cu om, de regulă în spectaculoasele săli ale Palatului Cercului Militar Național, toți jurnaliștii militari, fie ei de presă scrisă, radio, televiziune sau on­line.

Sărbătorim momentul în care săptămânalul oștirii, Observatorul militar, a văzut lumina tiparului, acum 160 de ani bătuți pe muchie! Întotdeauna cu bucurie, dar și cu vorbe alese, pentru că, nu-i așa, cine să se priceapă mai bine la vorbe, fie ele scrise sau rostite, decât jurnaliștii!

Nu vreau să cad în capcana cuvintelor mari, prea bine potrivite, dar nu-i puțin lucru și nici de ici, de colo, să reziste o publicație atâta amar de ani! Într-o lume parcă din ce în ce mai învolburată, mai superficială, dar guvernată, din păcate, de aceleași metehne, obiceiuri proaste sau apucături, ca pe vremea lui Nenea Iancu.

Am trăit și vremuri mai bune, și mai puțin faste. Dacă stai bine să te gândești și felul în care ziarul a apărut, ca o inițiativă privată a unor ofițeri destoinici, adică plătit din banii lor de buzunar, și tot ar fi, ferească Dumnezeu, loc de mai rău! Deocamdată, nu e cazul…

Au fost ani în care ziarul armatei, sub diferite denumiri, a fost cotidian. Redacția cuprindea aproape 300 de angajați! Avea toate cele necesare, chiar și un parc auto. Ziaristul în uniformă era la loc de cinste, bine primit în unități, prin garnizoanele țării, sau alături de mai marii armatei.

Răsfoind colecțiile mai vechi, am remarcat fotografii de la salonul oficial al Aeroportului Otopeni, în care ziariști militari îi însoțeau în delegații, peste hotare, pe miniștri ai apărării sau pe alți generali. N-or mai fi bani!

Sigur, avem poate și noi partea noastră de vină. Publicăm, oricum, o poză și-un comunicat sosite de la minister.

Cum ar fi dacă, măcar o dată, am lăsa un loc liber în ziar și am spune ceva de genul: aici ar fi trebuit să fie un reportaj de la fața locului, de la întâlnirea bilaterală, de la Bruxelles, să spunem, dar din motive independente de voința redacției, nu a mai apărut!

Data următoare, sigur nu s-ar mai pleca fără vreun jurnalist militar. Sau, mai știi, poate că ne-ar desființa cu totul și l-am scoate, ca la începuturi, pe banii noștri! Am fi în stare… problema e că și ei!

Am cunoscut, nu demult, un demnitar aflat vremelnic la conducerea unui departament, mai exact la cel responsabil cu… uite corveta, nu-i corveta!, care se lamenta că presa îi denaturează acțiunile.

Tocmai vizitase un portavion american și participase la un salon aerian internațional, unde fusese însoțit doar de consilierul său personal, un fost polițist (cu tot respectul pentru camarazii noștri!). Deci, nu luase pe nimeni de la Forțele Navale sau Aeriene și presa liberă și independentă semnalase exact acest lucru.

Am încercat să-i sugerez, cu subiect și predicat, că atâta vreme cât nu ia jurnaliști în delegație sau nu explică limpede presei acțiunile sale, pot apărea erori sau interpretări greșite, de tip fake news, ca să folosesc un termen la modă. Dar, nu prea a priceput… Spunea că nu e treaba lui să comunice!

Ba bine că nu! O fi și rolul nostru să explicăm contribuabililor cum se cheltuiesc banii publici în armată. Dar meseria noastră este să punem întrebări și să obținem răspunsuri, cu noimă și la obiect. Pentru că tot ei decid, deși destinele sunt ale noastre.

Avem nevoie să ne ofere informații credibile, dar și să ne lase să ne facem meseria de gazetari militari. Sau măcar să nu ne încurce, să ne lase să o profesăm mai departe, încă vreo… 160 de ani!

Altfel, ne rămâne, ca în fiecare an, doar bucuria revederii a generații și generații de jurnaliști militari, pe care vă mărturisesc că o retrăiesc cu emoții parcă din ce în ce mai sporite, odată cu trecerea timpului. Or fi de vină vârsta și apropierea de pensie. Mă întreb, de fiecare dată, dacă pe mine mă vor mai chema…

Când încep apelurile telefonice către foștii confrați, mentorii noștri de la care am învățat meserie, cu invitația pentru Ziua Presei Militare, mă încarc de fiecare dată cu energia și optimismul lor.

Dincolo de dispute sau orgolii profesionale, de simple amiciții sau prietenii de-o viață, răzbate dragostea tuturor pentru această cea mai frumoasă meserie din lume. Și dorința de a se alătura, măcar o dată pe an, deși ușile redacțiilor le sunt deschise mereu (dar poate că nu vor să deranjeze!) celor ce trudesc astăzi, asemenea lor, altădată, la realizarea tuturor produselor publicistice ale armatei.

La mulți ani, dragi colegi de ieri și de astăzi din presa militară! La mulți ani, Observatorul militar!

Despre autor

Alexandru Leaua

Lasă un comentariu