Arma condeiului

Nevoia de motivaţie

Ca și altădată, mă regăsesc iar în situația de a încălca una dintre poruncile Decalogului. Deh, să nu râvnești la bunul altuia este ceva aproape imposibil, uneori, pentru păcătosul din mine! De data aceasta, momeala, atracția care, fără să vreau, îmi dilată pupilele, se află lângă o pompă de alimentare cu combustibil. Desigur, într-o benzinărie. Locul acela unde, dacă nu ai o mașină mai arătoasă, niciun angajat nu se mai oferă să-i curețe parbrizul sau să-i facă plinul. Nu mă încadrez în această categorie, așa că pierd șansa să las bacșiș pentru o astfel de amabilitate, mai ales că am, în apropierea mea, o concurență nimicitoare. Suavă, dantelată, ondulată în mișcări și în talente de domniță de bani gata. Genul acela de fătucă arătoasă care, atunci când trece pe stradă, riscă să producă un ambuteiaj în trafic. Dar nu, nu vă gândiți că diva de conjunctură a benzinăriei era fructul ademenitor pentru mine, ci atașamentul ei luxos, care adăpostea sub carapacea de fițe câteva sute de cai putere. Oare ce împătimit de motoare n-ar fi râvnit după o așa limuzină?

Dar hai să revin cu picioarele pe pământ, mi-am zis, și să-mi adun capul pe umeri. Că nu pot eu, un bugetar oarecare, să mă compar cu o tipă tunată cu… sponsorizări. Deh, fiecare cu norocul lui! Am vândut adolescență pe lampas de liceu militar? Da. Echitabil, mi-am zis la vremea respectivă. Afirmație susținută de miile de împătimiți pentru o astfel de tranzacție în urmă cu trei decenii. Care renunțau poate la cei mai frumoși și intenși ani din viață pentru o stabilitate. Profesională și financiară. Pentru predictibilitate și siguranță. În carieră și în afara ei. Pentru onoarea și respectul arătate de societate, pentru o poziție socială care aproape niciodată nu ți-ar fi dat ocazia să râvnești la bunul vreunei doamne sau domnișoare. Tunate sau… nu. E clar, așadar, ce făcea pe atunci concurența acerbă la admiterea în instituțiile militare de învățământ. Motivația deosebită pentru cariera armelor. Din panoplia căreia nu lipseau locuințele, fie ele de serviciu sau de intervenție, solda apreciabilă, în raport cu salariile din viața civilă, primele, grija deosebită pentru familiile militarilor, știut fiind că, în special, soțiile cadrelor din armată erau ajutate în găsirea unui loc decent de muncă.

Timpurile și vremurile au trecut prin noi și peste noi și multe lucruri s-au schimbat. Nu doar în bine. Mantia tradiției, faimei și onoarei militare nu poate suplini îndeajuns un factor motivant esențial, cel financiar. Indiferent de frumusețea culorilor în care este zugrăvită viața militară, cu toată pasiunea, dragostea și dedicația celor care fac din armată o a doua familie, există dificultăți în asigurarea nevoile de formare a unor categorii de militari. Iar realitatea ne dovedește acest lucru. Oare de ce? Răspunsul se regăsește, într-o importantă măsură, în zona financiară. Căci, așa cumobserva cineva, buzunarul este leagănul motivației și mormântul conștiinței. Dar, în definitiv, ce anume s-a schimbat în ultimii ani din acest punct de vedere? Ce a diluat, treptat, atracția unei cariere militare? Fie și dacă ne oprim asupra a două subiecte intens dezbătute în mediul cazon, putem creiona un răspuns. Pe de o parte, vorbimde compensația de chirie de care beneficiază, în anumite condiții, unii militari. Un adjuvant la locuințele de serviciu de altădată. Un stimulent financiar acordat ca procent din soldă, a cărui valoare generează diferențe chiar și de trei ori mai mari între beneficiari. Cu alte cuvinte, tu, soldatule, gradatule profesionist, subofițerule, dacă ai norocul să locuiești cu chirie într-o garnizoană mare, trebuie să fii dispus să renunți la o parte din salariu, consistentă uneori, ca să-ți plătești chiria. Că așa-i la noi, încă se caută soluții la o problemă ridicată de mulți militari. Însă până când vor fi găsite acestea, tu fii bun și acceptă situația! Pe de altă parte, să amintesc de mult regretatele și mereu comemoratele prime. Cele prin care comandanții își recompensau, la anumite intervale de timp, subordonații. Un instrument care antrena competivitatea, stimula energiile creatoare și consolida autoritatea șefilor. Un bonus financiar deloc de neglijat într-o economie de piață.

Poate că timpul și realitățile cotidiene impun o nouă reconsiderare a factorilor motivaționali, fără a neglija importanța unor indemnizații sau bonusuri salariale. Poate că este momentul ca multe promisiuni să fie onorate. Ca o recunoaștere a meritelor tuturor celor care au îmbrăcat haina militară din convingere. În semn de respect pentru cei de pe pământ și, mai ales, din ceruri, care nu și-au încălcat jurământul de a clădi o lume mai bună. Din nevoia unei continuități. În care calitatea resursei umane joacă un rol primordial. Și de la care nu se poate face rabat.

Despre autor

Gheorghe Vişan

Colonelul Gheorghe Vişan este absolvent al Facultăţii de Litere şi Istorie din cadrul Universităţii din Craiova şi al Cursului postuniversitar de jurnalism (Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea din Bucureşti). Este preocupat de domeniile economico-financiar, literatură şi sport. Realizează pagina financiară din săptămânalul armatei „Observatorul militar”.

Lasă un comentariu